Nu o dată am constatat dorința „domnitorilor” români de a fi originali, de „a pune ei coada la prună”, cum se spune. Și am ieșit prost de fiecare dată, inclusiv acum când ne luptăm cu epidemia. Dacă tot nu avem capacitățile necesare pentru a „ieși pe piață” cu un medicament viral revoluționar este firesc să stăm cu „urechile ciulite” și să privim cu atenție la ce se petrece dincolo de frontierele țării, împrumutând și implementând, de îndată, orice tratament medical inovator. Conducătorul român, dimpotrivă, este mut (cu înțelesul de nătâng), molcom („La ce atâta grabă?!”) și mândru „până peste poate”. Și cu privire la acest ultim păcat, nu este doar „cu deasupra de măsură” de trufaș, ci și fără nici o temelie la „fudulie”.
Și, după cum bine se știe, nu doar acum s-a întâmplat. Revoluția franceză a pus piatra de temelie a dreptului procedural penal modern, statornicind pentru întâia dată în istorie prezumția de nevinovăție. În art. 9 a „Declarației drepturilor omului și cetățeanului” adoptată de Adunarea Națională a Franței la data de 26.08.1789 s-a scris cu litere de aur că: „orice om trebuie considerat nevinovat până la proba culpabilității sale” – o cutumă legală, o presupunere bazată pe faptul că o persoană este inocentă până la proba contrarie. Acest principiu, poate cel mai de preț din câte guvernează justiția și asigură respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a fost asimilat treptat și de legislațiile celorlalte state civilizate, fiind înscris la loc de mare cinste în „Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la data de 10.12. 1948 (art. 11) ), în „Convenția Europeană a Drepturilor Omului” adoptată de Uniunea Europeană la data de 04.11.1950 (art. 6) și în „Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice” adoptat de ONU la data de 16.12.1966 (art.14. pct.2).
Nouă românilor însă, ne-au trebuit două sute de ani să realizăm cât de important este ca orice persoană acuzată să fie prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea și în cadrul unui proces public cu asigurarea garanțiilor necesare apărării. Prezumția de nevinovăție a fost consacrată în legislația română abia în anul 1974 (Decretul nr. 212/274 emis de președintele Nicolae Ceaușescu), fiind înserată apoi, definitiv și în mod explicit, în Constituția României din anul 1991: „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată” (art. 23, alin 11).
Pentru a înțelege cât prețuiește această prezumție, ridicată la nivel de principiu, în prevenirea abuzurilor, cu precizarea că numai dictatorii și diletanții nu o agreează, trebuie arătat că beneficiind de această statuare legală și constituțională învinuitul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția și are, totodată, dreptul de a păstra tăcerea cu privire la capetele de acuzare formulate împotriva sa. În plus, răsturnarea prezumției de nevinovăție poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăție, iar dacă, după administrarea întregului probatoriu, persistă o îndoială, aceasta se interpretează în favoarea suspectului conform preceptului latin „In dubio pro reo”. Prin urmare, condamnarea unei persoane se dispune numai atunci când instanța are convingerea că acuzațiile au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Spre deosebire de judecătorul care, încă de pe băncile facultății, învață un lucru de bun-simț, elementar și esențial: „mai bine să scape un vinovat decât să fie condamnat un nevinovat”, orientându-se pe lungul și întortocheatul drum al aflării adevărului numai după probele apreciate ca indubitabile, omul obișnuit nu are răbdare să aștepte atâta timp. Tocmai de aceea, el „croșetează” cu prejudecăți, cu primele impulsuri și impresii, cu vorbe vânturate aiurea și firimituri de informații prost interpretate, așezându-l pe acuzat la stâlpul infamiei publice și „executându-l” irevocabil. Într-o astfel de situație, eventuala achitare pronunțată la finalul procesului penal nu-l mai poate repune în situația anterioară, nu-i mai poate reda demnitatea și bunul-renume celui prematur și sumar condamnat. Firească ar fi din partea tuturor (actori și spectatori aflați în arena justiției) o atitudine de rezervă până la stabilirea completă și corectă a circumstanțelor concrete ale faptei penale deduse judecății în condițiile în care nu este îndestulătoare doar dovedirea săvârșirii faptei, ci și că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii și că a fost comisă cu vinovăție, cu mențiunea că în cauza dedusă judecății pot fi prezente și împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate…).
O atare atitudine prudentă, circumspectă, de luare sub „beneficiu de inventar” a știrilor primite „pe surse” trebuie adoptată și când o persoană își pierde viața în condiții neelucidate încă. Consider că atâta timp cât cercetările nu au fost finalizate cu o concluzie clară și nu avem încă la îndemână elemente suficiente pentru a putea judeca, incidentul sau accidentul, în deplină cunoștință de cauză, nu este tocmai potrivit să aruncăm „anatema” și să-l osândim pe oropsit la un „colț de cimitir”. Și asta cu atât mai mult când e vorba de un copil. În legislația română un copil nu răspunde pentru faptele sale până la vârsta de 14 ani, iar între 14 și 16 ani răspunde limitat, numai în anumite cazuri și condiții. Nu cred că Dumnezeu, în marea lui dragoste pentru copii, este mai dur și mai drastic decât o face judecătorul de pe pământ. Și dacă tot nu știm măsura cu care omul va fi judecat la final de lume și, cu atât mai puțin, ce crede Domnul despre o faptă sau alta (lucrăm doar cu simple supoziții), consider că nu ar fi greșit să lăsăm îndoielile și suspiciunile să profite celui care, cel mai probabil, a depășit limitele unei stupide „puneri în scenă”, mânat fiind de teribilismul specific copilăriei. Intenția presupune ca făptuitorul să prevadă rezultatul faptei sale și să-l urmărească ori să accepte posibilitatea producerii lui. Dacă, dimpotrivă, deși a prevăzut rezultatul faptei sale, nu l-a urmărit și nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce, este limpede că persoana în cauză nu a acționat cu intenție, ci dintr-o evidentă și ingenuă culpă. Și, pe de altă parte, chiar dacă, ipotetic, tot ce s-a spus ar corespunde fidel adevărului, poate fi calificată o astfel de regretabilă acțiune ca ceva imputabil și imbatabil unui „pui de om” ce nu a dobândit încă o deplină putere de înțelegere? Mă întreb retoric cum mai putem întoarce roata dacă la finalul cercetărilor se va stabili că intenția reală a copilului nu a fost aceea vehiculată în spațiul public și cum vom reacționa când ne vom întâlni cu Dumnezeu și îl vom vedea și pe el în cetele de îngeri ale cerului preaînalt?!
La auzul unei asemenea vești, din respect pentru durerea cumplită a părinților, potrivită ar fi fost intrarea într-o reală stare de tăcere meditativă, cel puțin pe parcursul celor trei zile cât ține orice „minune” pe pământ, și chiar punerea în genunchi într-o rugă colectivă rostită cu ardoare pentru sufletul răposatului plecat mult prea devreme, căci, așa cum se susține, chiar și o fărădelege poate fi ștearsă persoanei plecate dincolo prin rugăciunile celor rămași, doar pentru încă o vreme, dincoace de hotar.
Și mai știu ceva, ce știți cu toții și care nu poate fi contrazis: cineva, și nu orișicine, veghează ca o mamă asupra tuturor copiilor plecați la Domnul mult prea curând:
