Și încep cu vorba ceea: „Să luam aminte…”, la acest OM cu MIEZ.
După care dau un ocol și spun: în grănițuirile cu petit de revendicare, unde omul caută să probeze că e „propritar” – și o face cu osteneală, cu cheltuială și fără un prea mare folos – e doar pentru câțiva ani !!! – auzi adesea cuvinte precum hotar, gard de răzlogi, hat, răzor, mejdă…, dar când vine cineva și-ți spune sec, în stil transilvan: „a me moină se duce până la pciatra-mplântată, că acolo-i miezuina, din moși-strămoși”, te cam bagă-n ceață și ca nu cumva să faci vreo confuzie, te duci iute la dicționarul de arhaisme și descoperi, cu surprindere, că MIEZuina nu-i la mijloc, cum pare, ci tocmai marginea, căci ce contează (și pasibilă de contestare) e numai linia de demarcație, presărată frecvent, la sat, cu bătrânești semne de aducere-aminte.
Lăsând la o parte patima pentru pământ și trecând sub tăcere chipurile cu priviri rătăcite, împrăștiate, de ființe hăituite de ură, ce s-au judecat până-n pânzele albe pentru un petecuț de loc, voi intra în miezul lucrurilor, în profunzimile acestei scrieri și voi reaminti o sfântă vorbă cu miez, una încărcată cu înțelepciune și care sintetizează un adevăr adânc: „Pomul, se cunoaște după poame, iar omul, după fapte”! Și când spun asta gândul mă conduce către un adevărat om de pomină, unul care merită un bogat prinos de evocare, de comemorare: Grigore Pletosu, pe vremea căruia era frecvent întrebuințată și expresia de „Miezi-Păresimi”, adică de aflare în toiul Postului Mare, al Paștelui.
Având o obârșie cu aură pașoptistă: s-a născut la data de 09.06.1848, în Chintelnic, satul retras lângă șerpuirile Șieului, la câțiva pași de Crainimăt, unde s-a desfășurat lupta dintre trupele revoluționare maghiare și armata țaristă, Grigore Pletosu a rămas, de mic, orfan de ambii părinți și a fost luat în grijă de juristul Nicolae Pop, urmând cursurile Gimnaziului Grăniceresc Năsăudean, în ierarhia clasei, fiind mereu al doilea, după prietenul său de-o viață: Ion Ciocan, viitorul profesor de limba română la Universitatea din Budapesta. Da, al doilea în clasă, și totuși, în viață, după cum se va vedea, mai-mereu a fost „Întâiul”.
Ulterior, Domnia Sa a studiat teologia la Sibiu, și filologia (precum și filosofia) la Leipzig și Budapesta, vorbind fluent germana și maghiara, după care a luat hotărârea de a se întoarce la Năsăud unde, timp de trei decenii, a fost profesor la Liceul Grăniceresc, predând religie, limba română, limbi clasice, limba maghiară și filosofie, și avându-i printre elevii de care s-a atașat pe poetul George Coșbuc (al cărui talent literar l-a descoperit și lustruit în cadrul Societății de Lectură Virtus Romana Rediviva), pe patriarhul Miron Cristea, pe episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Bălan, în tot acest răstimp dovedindu-se a fi un dascăl de vocație (nu de catedră!), cu o vădită rigoare intelectuală și un adevărat spirit modern, formator de elite și preocupat nu doar de note, ci și de formarea de reale caractere.
În acest sens, deosebit de relevant mi se pare un fragment din alocuțiunea rostită la Prundu-Bârgăului, în anul 1889, cu prilejul deschiderii anului școlar: „Mai ales noi, popor mic și într-o poziție geografică grea, avem neapărată trebuință de caractere oțelite în cunoștință, în administrațiune și în practica virtuților pentru a nu slăbi nici înaintea amenințărilor și pentru a păși, cu siguranță, în dezvoltarea noastră culturală”.
Iar pentru a ajunge la miez, la esența pe care țin să o evidențiez: că astăzi avem o nevoie acută de modele la care să ne raportăm conduita, și, totodată, pentru a demonstra că acest MARE OM este vrednic de veșnica noastră pomenire, subliniez că, în anul 1882, Grigore Pletosu a fost hirotonit ca preot, iar mai apoi ca protopop ortodox de Bistrița (a deținut funcția mai bine de 25 de ani!), calitate în care a luptat cu abnegație pentru propășirea idealului național (în anul 1918, fiind delegat în Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia) și a militat, fără contenire, pentru emanciparea socială și spirituală a românilor transilvăneni.
Și asta nu e tot, căci Grigore Pletosu (în fapt, bunicul matern al compozitorului Tudor Jarda) nu a luat, ci ne-a lăsat un suvenir, și ce amintire grozavă, el fiind ctitorul Bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Bistrița, piatra de temelie a maiestuosului locaș de rugăciune, situat pe strada Alexandru Odobescu, ce dă către Tribunal, fiind așezată în anul 1927, lângă zidurile vechi de-un veac, mărunțindu-și eternitatea acest OM de NEUITAT, întâiul protopop al Bistriței și un MIEZ de ZI (al României Mari), în Bistrița și-n Năsăud. Și poate că tocmai mărețele lui înfăptuiri, au mijlocit unirea lor în denumire!
Din relatările contemporanilor săi reies aceleași trăsături: un om înalt, cu ținută dreaptă, elegantă, ce purta plete bogate și avea privirea senină, pasul măsurat și vorba bine aleasă. Dumnezeu să-l așeze în rândurile drepților!
Și închei cu citatul consemnat pe cruce: „Luptă dreaptă am luptat, credința am păzit, cursul l-am plinit.” – Timotei II.4.7