Bunicul avea o carte, aflată acum la mine, între filele căreia își așeza, când primea pensia, bancnotele albastre de 100 lei purtând chipul lui Nicolae Bălcescu. Era o carte despre vestitul haiduc Vălean de pe Mureș: „Drum de soartă și răzbunare” scrisă de Remus Luca.
Era pentru întâia dată când aflam de justițiarul legendar și pușca lui (încă nu îl descoperisem pe Robin Hood), de hoțul de drumul mare, ce jefuia bogații și autoritățile pentru a da nevoiașilor, de răzvrătitul împotriva stăpânirii, ce se retrage pentru a trăi slobod, dar singur, departe de lume, în codrii munților.
Din răspunsurile primite la tirul prelung de întrebări adresate bunicului meu am aflat atunci că nu oricine are curajul de a fi un proscris (și implicit un prigonit); că sunt semeni ce nu pot îndura spășiți jugul cumplit al nedreptății; că numai un om dârz și destoinic poate supraviețui o iarnă în munți, adăpostit în colibe cu urechea mereu la pândă și așteptând să dea colțul ierbii, când n-ai cum să mai mori de foame, chiar dacă ai la tine doar un briceag și o punguță cu sare.
Cu același prilej am auzit pentru întâia dată de bârgăuanul Ion Balaș, ce haiducea în perioada interbelică în Țara Bârsei și de haiducul Grigore Boșotă, originar din Runcu Salvei și care își avea perimetrul de acțiune în Munții Țibleșului și Munții Rodnei, dar care și-a făcut simțită prezența și pe Valea Mureșului. Bunicul nu l-a cunoscut personal, dar aflase despre curajul, agerimea de minte și mărinimia lui Boșotă de la țapinari (butinari), ce-l întâlneau prin pădure, cu traista și arma în spinare.
Născut la data de 13 februarie 1915 și rămas orfan, Grigore Boșotă se angajează ca cioban la un om bogat din Ilva Mare, dar după câțiva ani, la soroc, plata îi este amânată fără motiv, iar apoi refuzată. Pentru că își ia „dreptul cuvenit”: 55 de oi de-a valma, cu tinere și bătrâne la un loc, întocmai cum le-a fost învoiala de la început, este reclamat pentru furt. Se refugiază pentru o vreme în Poiana Ștampei, dar în timpul efectuării stagiului militar, fiind reluată ancheta penală, dezertează pentru a nu fi întemnițat pe nedrept și se refugiază în munți.
Timp de 12 ani, Grigore Boșotă a fost urmărit necontenit: de poliția română (1938-1940), de jandarmii unguri (1940-1944) și de miliția comunistă (1944-1950), fiind capturat în câteva rânduri, reușind însă de fiecare dată să evadeze. În anul 1950, când a fost prins în hotarul comunei Salva (fiind vândut de familia ce-l adăpostise o vreme), avea șapte condamnări pronunțate și pedepse ce însumau 50 de ani de închisoare, preponderent pentru fapte săvârșite împotriva celor însărcinați cu colectarea cotelor, taxelor și impozitelor, fără a face însă niciodată uz de armă.
A executat efectiv 14 ani de închisoare, ieșind din temniță abia în anul 1964, odată cu amnistia generală a deținuților politici, cu piciorul amputat în urma unui accident suferit în mină, iar după detenție a lucrat ca lăcătuș-mecanic la Cariera de piatră din Poiana-Ilvei și Întreprinderea Ineul Năsăud.
Din spusele semenilor, și mai ales a sărmanilor, acest Grigore Boșotă, ultimul haiduc din Țara Năsăudului, ce nu s-a temut de nimeni și de nimic, a fost un om de omenie și de onoare, ce și-a dus destinul cu demnitate, indiferent de vitregia vremurilor, fără a-i fi frică de frig și de foame și fără a se căina că n-are destulă hrană ori haine, stingându-se din viață în data de 29 aprilie 1989, în zorii libertății, pe care a iubit-o atât de mult.