După cum bine se știe, flacăra făcliei dăruiește gliei un rotocol generos de lumină, dar păstrează în penumbră pe cel care o ține dreaptă în mijlocul poporului său. Un asemenea purtător de stindard strălucitor a fost Iacob Mureșianu, ce și-a închinat întreaga viață idealului de emancipare a românilor transilvăneni, slujind discret și cu devotament neamul din rândul căruia s-a ridicat pentru a făuri din miezul țării (Brașov) o vatră românească luminoasă și un focar intens de cultură, în pofida vremurilor vitrege și a pragurilor puse în calea gazetelor pe care magistral le-a păstrat și le-a protejat, chiar dacă apariția lor a fost suspendată în mod repetat de către autorități.
Într-un ipotetic Panteon BN (al BiNelui sau al BuNilor, cu înțelesul de bunici) un loc de cinste se cuvine acestui ilustru înaintaș: „ficiorul popii din Rebrișoara”, ce a întemeiat o adevărată „dinastie” de intelectuali transilvăneni și s-a dovedit a fi un simbol a luptei necontenite pentru păstrarea identității naționale și pentru propășirea socială a românilor din Transilvania, sens în care a și fost ales în anul 1877 membru de onoare al Academiei Române.
Iacob Mureșianu s-a născut la data de 28.11.1812 în localitatea Rebrișoara și a studiat la Năsăud și Blaj, stabilindu-se apoi la Brașov unde timp de aproape 50 de ani a fost profesor și director al Liceului latino-german. Concomitent cu activitatea de dascăl, exercitată la un cert nivel de excelență, Iacob Mureșianu a fost și poet, publicist și politician, devenind un reper al românismului transilvănean.
A lucrat cu George Barițiu la „Gazeta Transilvaniei” și suplimentul său cultural: „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, la care au colaborat de-a lungul timpului Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Ghica, Cezar Boliac, Ion Heliade Rădulescu, Constantin Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Vasile Alecsandri, Andrei Mureșanu și alți mari intelectuali din toate ținuturile țării. În anul 1850 Iacob Mureșianu a preluat în proprietate ambele ziare românești în paginile cărora au fost expuse idei iluministe și creații culturale de excepție, inclusiv poezia „Deșteaptă-te Române”, Proclamația de la Blaj din anul 1848 (prin care s-a cerut desființarea iobăgiei, libertatea tiparului și înființarea unor instituții de învățământ în limba română) și Pronunciamentul de la Blaj din anul 1868 (prin care se cerea autonomia Transilvaniei), trecându-se treptat, sub directa sa îndrumare, de la alfabetul chirilic la alfabetul latin.
S-a implicat activ în ceea ce a însemnat „Partidul Național Român” și „Asociația transilvană pentru limba și cultura poporului român” (Astra), a sprijinit Casina Română, Banca Albina, Școala de Fete din Sibiu și Reuniunea femeilor române din Brașov (cu activitate filantropică), a fondat Fabrica de hârtie din Zărnești și a compus dansul român de societate: „Romana”.
Cu dalta virtuții, Iacob Mureșianu a reușit să-și înscrie definitiv numele în galeria generației geniale (pașoptiste) din Transilvania, alături de Avram Iancu, George Barițiu, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Andrei Șaguna, Ioan Lemeni, Iacob Bologa, August Treboniu Laurian și alți fervenți intelectuali de mare clasă.
A trecut în lumea celor drepți în data de 29.09.1887, prilejuind emoționante și elocvente cuvântări de rămas bun : „ …Abia acum când răsfoim cartea marilor tale fapte pentru neamul românesc, vedem cât de slabi și de mici suntem în fața ta! Vom spune însă tuturor ce mare ROMÂN ai fost, tu care ți-ai prețuit limba și neamul românesc mai mult decât viața ta…” – Gazeta Transilvaniei 23.09/05.10. 1887.
În semn de respect și prețuire pentru activitatea strălucită desfășurată pe plan social și cultural, în Brașov a fost inaugurat „Muzeul Mureșenilor”, ce ființează în casa în care a locuit Iacob Mureșianu, despre care Iuliu Moisil sugestiv spunea: „pe cei buni și diligenți îi lăuda, pe cei răi și neglijenți îi înfrunta cu toată blândețea și îi abătea de pe calea rătăcirii, pe cei lipsiți îi ajuta și încuraja, pe toți îi primea cu căldură în casa sa, punându-le felurite mijloace spre a înainta în științe și virtute”.
Așa cum obișnuim să ne înfrățim cu așezări aflate dincolo de hotare și să petrecem trei zile și trei nopți cu ocazia sărbătorilor dedicate orașului sau comunei, cred că e de datoria noastră să alegem unul sau mai mulți patroni ai localității, nu cu sensul de sfinți protectori, ci de capete luminate ale comunității, de repere morale, de fruntași ce au ridicat norodul din „noroi” fără a aștepta aplauze ori recunoștință, de militanți vizionari ce se nasc doar o dată la o mie de ani și care cu prisosință merită să le fie dedicate festivități exclusive, pe tărâm școlar și religios, la care să participe toată suflarea satului.
„Cine uită, nu merita!” – Nicolae Iorga
Din grădina mea: o tufă de călin și un pâlc de lăcrimioare. Flori dalbe, precum distinsul dascăl pomenit în cele câteva cuvinte mai sus consemnate.
