„O singură rugăciune am: Doamne, nu mă lăsa niciodată să fiu mulțumit de mine însumi”.
O asemenea concepție de viață a avut Lucian Blaga (09.05.1895 – 06.05.1961), născut și înmormântat la Lancrăm (Alba), eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român – una dintre cele mai marcante și polivalente personalități creatoare a secolului XX, opera sa constituind o sinteză personală de mare originalitate.
În perioada interbelică Lucian Blaga a venit în mai multe rânduri la Bistrița, unde locuia sora sa Letiția, căsătorită cu revizorul școlar Ion Pavel, familia Pavel deținând în oraș una dintre cele mai cochete case, situată pe Bulevardul Republicii și cunoscută sub numele de „Conacul verde”.
Mai apoi, la solicitarea poetului, ce îndeplinea pe atunci funcția de ministru plenipotențiar în Portugalia, dar care luase hotărârea de a se întoarce în țară pentru a prelua catedra de filozofia culturii din cadrul Universității Cluj-Napoca, Letiția Pavel i-a aflat la Bistrița, pe Drumul Dumitrei Vechi, o reședință de vară, mai retrasă, compusă dintr-o căsuță, o grădină de zarzavat și o livadă cu o mie de pomi – un locșor cu priveliști generoase spre Valea Bârgăului și munții dimprejur, despre care marele filozof obișnuia să spună cu nostalgie că acesta a fost adevăratul său spațiu mioritic.
La căsuța din „Dealul Târgului” și-a petrecut Lucian Blaga verile din perioada 1938-1940, adunând amintiri de zenit și lucrând în liniște la „Diferențialele divine” din Trilogia Cosmologică. Din păcate, în toamna anului 1940, dat fiind Dictatul de la Viena, familia Blaga a părăsit în grabă proprietatea, stabilindu-se la Sibiu. La finele războiului, aflându-și „cuibul” devastat, inclusiv exemplarul de arbore Sequoia, de care era tare mândru și care se vedea de departe din trenul ce-l aducea la Bistrița, Lucian Blaga a luat decizia de a renunța la petecuțul său de paradis.
„Degeaba, oamenii îți vor răul, dacă Dumnezeu îți vrea binele”.
„Dumnezeu mi-a spus că totul va fi bine… și eu îl cred”.
Cugetări curate, pe care Lucian Blaga le-a conceput cel mai probabil în clipele de cumpănă ce i-au fost hărăzite a le înfrunta cu stoicism în prima perioadă comunistă, doctorul în filozofie a Universității din Viena fiind „degradat” până la postul de simplu bibliotecar, pentru convingerile politice pe care le-a avut trecător, la un moment dat.
Una din genialele sale poezii: „Vreau să joc”
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniță-ncătușat.
Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
și cer sub mine –
Și-aprins în valuri de lumină
Să joc
Străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească
„Sunt rob în temniță!”
Am mai ales o poezie, scrisă în anul 1943 și pusă de poet pe post de profeție: „Cântec pentru anul 2000”.
„Vulturul ce rotește sus
va fi atunci de mult apus.
Lângă Sibiu, prin lunci,
numai stejarii vor mai fi atunci.
Mai aminti-mă-va un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?
Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-așa:
Pe-aici umbla și el și se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”.
Cum casa poetului a fost de curând demolată, ne-a mai rămas posibilitatea de a-i citi cărțile și mândria că pașii celui mai mare filozof român s-au preumblat cândva pe plaiurile de la poalele vechii cetăți a Bistriței.
„ Oprește, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea” – Lucian Blaga.