Iar când s-a înfățișat Tatăl ca să vadă, nici nu i-a venit să creadă: merele erau toate în pomul încredințat și surâdeau voioase-n soare de atenta-i îngrijire, iar în livada minunată, ca prin farmec, peste noapte, El făcuse să răsară un rând întreg de pomi cu mere aurite „și mai și”, iar pe deasupra, și-un pom „din cel mai cel…”, unul de-a dreptul extravagant, încărcat cu mere domnești, de diamant. Și toți se minunau…
„Căci el însuși spusese că un proroc nu este prețuit în patria sa” – Biblia, Evanghelia după Ioan, 4 : 44
Așa cum și pe distinsul domn profesor Ioan Viorel Rați aproape toți străinii îl știau și-l prețuiau, la valoarea-i de certă referință, doar noi, cei de la locul de obârșie, poate nu l-am cunoscut îndeajuns, ori poate nu l-am crezut, iar de o reală recunoaștere, onorat ca cetățean de mare însemnătate al orașului, respectiv al județului în care s-a născut, de pildă, nici nu a fost vorba în cazul domniei sale, chiar dacă se întorcea de câteva ori pe an la Bistrița (apartamentul părinților fiind situat pe Strada Ursului) și de fiecare dată o făcea cu dor și cu mare drag, precum și în Cristur-Șieu, satul natal al tatălui, unde în spatele casei de vacanță, pusă la drumul mare de ai săi (în Viile Cristurului), el crease un colț de rai, pe-o gură de livadă, înflorată.
Dar vă rog să mă credeți pe cuvânt, căci am avut cinstea de a-l cunoaște personal, la cât era de dedicat și de implicat în proiectele derulate pe tărâm universitar, pe palierul cercetării științifice, pe zona înființării de livezi și, nu în ultimul rând, pe plan social și familial, cel mai probabil nu a resimțit niciodată o atare frustrare, poate și pentru că de la un punct încolo al reușitelor ce încununează o existență memorabilă nu mai sunt necesare confirmări colective ori poate, cine știe, nici n-a avut prea mari așteptări, cunoscând suficient de bine – și de rotund – și invidia, și indiferența manifestată față de toți cei care au reușit să se înalțe dincolo de „brâul de mijloc al Pietrei Craiului”. Și totuși, ce contrast vădit între doza noastră de nepăsare și numele mare, însoțit de faima bună, răsfirat în lume, prin izbânzile repurtate de un om ce nu a încetat niciodată să se recomande cu mândrie:
„Sunt bistrițean. Așa îmi place să-mi spun. Județul Bistrița-Năsăud. M-am născut în comuna Lechința. Este renumită și prin activitatea viticolă desfășurată, de oamenii locului, de-a lungul timpului. (…) De la vârsta de cinci ani am locuit în orașul Bistrița. Acolo am copilărit, am mers la școală, până am absolvit, cu media 10, Liceul Agricol, Secția Horticultură, fondat de sași cam acum 150 de ani. A urmat examenul la facultate, la Iași. Așa am rămas în Moldova. (…) La Facultatea de Horticultură erau în 1974, la admitere, cam 10 pe un loc. Se dădeau două probe. Scris și oral. (…) Am intrat la oral. (…) Am tras un bilet cu un subiect la întâmplare. Le-am făcut prezentarea! Nu aveau cum să mă întoarcă, pentru că eram documentat foarte bine. Au venit cu întrebări suplimentare. Am luat 10. Aveam însă emoții pentru nota de la proba scrisă. Ei! Am intrat printre primii! La absolvire, la o zecime, am fost al doilea. (…) După facultate, prin repartiție, am venit în Bacău” – din interviul intitulat „Profesorul universitar dr. ing. Ioan Viorel Rați: Mărul, Dumnezeu ni l-a dat!”, publicat în Ziarul Deșteptarea, Bacău, 24 ianuarie 2021, urmat de un alt articol: „Locul unde se experimentează cultura de măr și cătină”, publicat în același ziar băcăuan, la data de 31 ianuarie 2021. Și cred că ambele materiale de presă la care am apelat (dinadins, pentru a înlătura orice suspiciune de subiectivism) MERITĂ CITITE, ilustrând un drum spre performanță și un crez excepțional de viață, în vremuri rămase fără busolă, fără o scară reală de valori și într-o societate lipsită, deja de ceva vreme, de modele autentice.
Bistrița văzută de pe Dealul Cetății
Biserica Evanghelică din Bistrița
Concluzia: „Singur!… Cu puterile mele, prin meritele mele… fără proptele!…” – Povestire de iarnă, Cezar Petrescu. Da, de timpuriu d-nul profesor Ioan Viorel Rați a mușcat din mărul talentului cu care a fost înzestrat, iar pe parcurs, prin perseverență și o sârguință fără limite, a reușit să-l lustruiască și să-l pună în slujba semenilor săi.
Cum orice măr din ram îmi amintește de Adam, de fructul oprit și de paradisul pierdut prostește pe-un măr, mi se pare divin să te ocupi îndeaproape tocmai cu reconstituirea raiului pe pământ.
Iar impresia pe care mi-a insuflat-o încă de la început (și păstrată neîncetat) a fost că am în față UN OM SUBȚIRE, cult și rafinat, cu purtări și gusturi alese. Și mai țin să precizez ceva: știa, în toate, foarte multe și știa să te asculte, mintea sa enciclopedică dovedindu-se avidă de cunoaștere, indiferent de domeniile și temele atinse în discuțiile cu interlocutorii săi, dar dacă reușea cumva-cineva să-l stârnească prin întrebări ce probau interesul sincer manifestat pe ogorul său de excelență, „când începea să vorbească despre pomicultură, despre oricare soi de pom, nu doar că nu se mai oprea, dar nici tu, ascultătorul, nu te mai îndurai să-l oprești. Odată, mi-a vorbit despre soiurile de nuc numai mie timp de vreo două ore și n-am mai scos un cuvânt! (…) Era un bărbat șarmant, deborda inteligență și pasiune profesională, era uimitor – motive pentru care chiar am fost „gelos” pe studenții care, în ultimii ani, puteau să-i asculte prelegerile despre Fiziologia Plantelor, Ecofiziologie, Fitopatologie, Agricultură Ecologică, Bazele Științei Solului, Combaterea biologică a dăunătorilor și Bazele Agriculturii, la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, al cărei prorector a fost o perioadă. (…) A fost un erudit în domeniul profesional și științific pe care și l-a ales în viață și pentru care s-a pregătit. (…) După studii „și-a găsit” Bacăul, cum se spune, de unde nu a mai plecat și unde s-a remarcat, între altele, la cunoscuta Stațiune Pomicolă (ulterior Societatea Fructex), pe care a manageriat-o și unde avea peste 700 de soiuri de măr, dar și o colecție de germoplasmă de 231 de tipuri de cătină albă, adică tot ce a produs natura pe teritoriul Munților Carpați de la noi.”– din articolul „Prof. univ. dr. Ioan Viorel Rați a plecat să ducă mere de aur în Rai”, publicat în Ziarul Deșteptarea, Bacău, 10 iunie 2024
Itinerariul succint descris mi-a readus în prim-plan un principiu de urmat: „A îmbătrâni nu înseamnă să adaugi ani vieții, ci să adaugi viață anilor. Ceea ce înseamnă să trăim în prezent, să ne bucurăm de fiecare clipă, să acordăm atenție fiecărei mici minunății, să o primim ca pe o descoperire purtătoare de viață. Astfel văd eu faptul de a îmbătrâni frumos sau de a rămâne frumoși în suflet.” – O viață plină de viață, Jacques Salome
Iar omul care, în liceu, descoperea împrejurimile Bistriței, cu prietenii, deplasându-se pe celebrele biciclete Pegas și care a făcut ani în șir fotbal (jucând chiar, aproape un an, la echipa mare a Gloriei Bistrița); care, în timpul facultății, în calitate de președinte al organizației studențești, a pus bazele unui grup de montaniarzi, a unei trupe de teatru, a unei formații de dansuri, a unui club de fotografie…, fiind călăuza și sufletul lor, deși în anul trei s-a căsătorit cu o colegă (Dumnezeu să-i dea numai bine d-nei Luminița!) și după încă un an, în camera de cămin studențesc, îl creșteau deja pe Bogdan (Andrei venind cinci ani mai târziu); care, profesional, a obținut titlul de doctor în agronomie cu teza „Cercetări privind sortimentul de măr pentru Podișul Central al Moldovei”, a scris 13 cărți și peste 100 de articole de specialitate și a dobândit titlul de cercetător științific, având la activ numeroase invenții brevetate pentru culturile de măr și cătină, inclusiv douăzeci de soiuri și hibrizi de pomi , fiind premiat de mai multe ori în țară și străinătate, nu prea cred c-ar fi putut aștepta asfințitul, cu mâinile-n poală, el rămânând până la capăt un om extrem de energic și de entuziast. Și când spun asta am în vedere că în urma unui experiment prin care s-a urmărit crearea unei linii de măr hibrid, cu rezistență genetică sporită și cu intrare rapidă pe rod, la un moment dat a recoltat un măr uriaș, demn de Cartea Recordurilor, care cântărea nu mai puțin de 840 grame; că a înscris, pentru eternitate, cei trei nepoți în galeria cu pomi ce dau poame dulci, botezând ultimele soiuri de mere create cu prenumele lor; că a coborât raiul pe pământ în foarte multe locuri, punând o temeinică temelie la nenumărate culturi și pepiniere; că în curtea Bisericii Ortodoxe din satul bistrițean Cristur-Șieu și în amintirea părinților săi a înălțat recent un minunat altar de vară, sculptat în lemn, în stil maramureșean, vrednicie pentru care a fost răsplătit cu distincția Crucea Transilvană din partea Mitropoliei Vadului, Feleacului și Clujului și lista meritelor poate încă mult și bine continua.
Satul Cristur-Șieu, vedere de pe Costiță (Costișă).
Biserica Ortodoxă din Cristur-Șieu.
Nimic nu se compară cu merii-n floare și-un stejar secular în curtea unei biserici.
D-nul profesor Ioan Viorel Rați ( 10 iulie 1954-09 iunie 2024) și veșnicia o are asigurată la poalele unei livezi, pe care tot el a zămislit-o, între cimitirul Mănăstirii Tisa-Silvestri (numărându-se printre ctitorii săi) și bisericile clădite-n deal, și-n care a pus, cu artă, ca într-o adevărată arcă (botanică) și măr, și păr, și zmeur, și coacăz, și cătină, și aronia, și cireșe felurite ce i-au dat, la trecerea dintre lumi, un solemn onor, de rod bun, bogat.
Oricum, la cât de precipitat a plecat, înclin să cred că paradisul era în pericol să cadă în grea paragină și că din acest motiv a fost rechemat, de urgență, în Marea Unitate, pentru a ne pregăti, îmbogățind cum știe numai el, raiul după care tânjim. Și sunt convins că deja și-a suflecat mânecile la cămașă (întotdeauna a purtat cămăși călcate impecabil !!!) și s-a pus serios pe treabă.
Iar în final, ca un corolar, îmi vine-n minte un vechi proverb armenesc: „de câte ori muști dintr-un măr, amintește-ți de cel care a sădit pomul” și, cu îngăduința d-voastră, îmi permit să adaug: căci numai EL îți poate desluși limpede esența care face diferența între „a trăi de florile mărului” și „a trăi ca-n flori de măr”. Amin !