Când aveți ceva timp și nimic altceva mai bun de făcut (cum spun someșenii), vă recomand să luați calea șerpuită a Sălăuței, să traversați Pasul Șetref și să poposiți o vreme la cel mai vechi focar de trăire creştină din nordul țării: Mănăstirea Moisei. Acest aşezământ monahal (la care se poate ajunge mai repede din Dealul Moiseiului, pe un drum asfaltat, cu o singură bandă, dar prevăzut cu locuri de refugiu), poartă în sine ecoul unei istorii ce se măsoară în veacuri, constituind o candelă nestinsă a dreptei credinţe, un martor a năzuinţelor, nădejdilor și suferinţelor tuturor celor care au trăit în acest colţ de ţară românesc, cu trecutul dăltuit în lemn şi piatră.
Iniţial, vreme de câteva sute de ani (1599-1840) a fiinţat aici o mănăstire ortodoxă, devenită apoi parohie unită (1840-1933), mănăstire bazilitană (1933-1948), mănăstire ortodoxă (1948-1960) şi parohie ortodoxă (1960-1991). De abia în anul 1991, acest bastion creştin de înaltă ţinută morală şi de o acurateţe spirituală aparte, revine la rolul şi rostul ce i-a fost dăruit dintru-nceputuri, redevenind mănăstire ortodoxă.
În prezent, Mănăstirea Moisei are aspect de mare complex monahal, găzduind în incinta sa bisericuţa mică de lemn (zidită în anul 1599), biserica de zid (ridicată între anii 1904-1910 şi având forma de cruce), casa monahală cu paraclis, noua şi impozanta stăreţie, precum şi o casă de colecţie (cu şatră, în stilul specific vechilor case maramureşene) ce adăposteşte muzeul mănăstirii.
Hramul Mănăstirii Moisei: ,,Adormirea Maicii Domnului” reprezintă un prilej de mare pelerinaj în Maramureşul Istoric, și nu numai: bunicii și părinții mei obișnuiau să vină des în acest loc sacru, starețul de atunci al mănăstirii fiind părintele Horea, de loc din Ilva-Mică și demn de toată lauda și amintirea noastră. Locuitorii satelor dimprejur, înveşmântaţi în straiele strămoşeşti, cu părintele paroh în frunte şi purtând prapori, icoane şi coroniţe cu flori, pornesc de fiecare dată pe jos spre mănăstire, cântând versuri de o neasemuită frumuseţe. Odată ajunşi în incinta mănăstirii, se înfrăţesc într-o adâncă comuniune religioasă, iar după o noapte de priveghere şi rugăciune, urmată a doua zi de o slujbă religioasă maiestuoasă, participanţii la profunda procesiune pleacă spre casele lor, îmbogăţiţi duhovnicește şi înnobilaţi spiritual.
Impresionantă e şi biserica de lemn din cadrul Mănăstirii Moisei (de Sfântă Mărie Mare se face înconjurul ei în coate și genunchi), ce străjuieşte de secole plaiurile mioritice de la poalele Munţilor Rodnei. Este de dimensiuni relativ reduse, dar vorbeşte de vrednicii fără de seamăn din vremurile de odinioară, evidenţiind totodată, geniul artistic al ţăranilor români. De peste trei sute de ani această bisericuţă de lemn, îmbrăcată în aureola de taină a istoriei, a stat mărturie la toate frământările sociale, politice şi culturale de până acum.
Este aşezată pe temelie de piatră şi are formă dreptunghiulară (lungimea de 12,5 m şi lăţimea de 4,5 m), respectând în miniatură planul bazilical, fiind compusă din altar, naos, pronaos şi pridvor. Este construită din bârne late din lemn de molid încheiate la capete în coadă de rândunică, prinse în cuie de lemn şi prevăzute cu ferestre de mici dimensiuni.
Sfântul altar are formă de pentagon şi este despărţit de naos printr-un perete prevăzut cu trei deschizături pentru uşile diaconeşti şi uşa împărătească. Iniţial acest perete a fost pictat şi ţinea loc de catapeteasmă, ulterior aplicându-se pe el un iconostas sculptat, în care icoanele sunt aşezate în registrul obişnuit. În interior se constată existenţa a două picturi suprapuse, primul strat fiind pus pe pânză, iar al doilea executat pe pat de ghips. Pridvorul este deschis, se sprijină pe patru coloane legate între ele pe arcuri de lemn. Turla este scundă, cu baza pătrată ce se sprijină pe o îmbinare de grinzi deasupra pronaosului, închisă pe toate laturile, dar prevăzută cu două ferestre care o luminează discret.
Pe peretele nordic al bisericii, apare o inscripție ce spune lămuritor: ,, Această biserică nouă a ridicat-o călugărul Iosif în anul Domnului 1599”. Cert este că în anul 1672, mitropolitul martir de Alba-Iulia: Sava Brancovici, a binecuvântat creştetul maramureşenilor şi a sfinţit această vatră duhovnicească. Înlăuntrul bisericuţei mai există un diptic (o tăbliță) al ctitorilor din secolele XVII- XVIII, pomelnicul fiind consemnat într-un locaş ingenios, făcut din scândură și care are forma unei cărţi deschise.
Acestea fiind spuse și scrise, vă îndemn cu tot dragul să aflați cândva, un prilej potrivit de răgaz în acest decor desăvârșit de munte și spiritualitate maramureșeană.