Norman Vincent Peale cugeta cândva: „țintește către lună și chiar dacă ratezi, vei ateriza printre stele”, un gând similar rodind și în mintea lui William Clement Stone: „țintește către lună și dacă ratezi s-ar putea să nimerești o stea”. Desigur, respectivele îndemnuri de dezvoltare personală vizează, în principal, ridicarea ștachetei cât mai sus, în speranța că se va câștiga cât mai mult (fără a fi dezamăgit în caz de neatingere a obiectivului stabilit), dar ele pot fi folosite și ca punct de plecare în necesara încercare de depășire a așteptărilor pe care le-am așezat în calea pe care am apucat, fructificând toate șansele și oportunitățile ivite, în condițiile în care din acel drum oricând se poate desprinde un altul, fie el și mai îngust sau mai puțin bătătorit, ori o simplă potecă, dar care oferă mult mai multe satisfacții și care te călăuzește la un loc sau la un lucru ce eclipsează, în tot sau în parte, dorința dintâi, cea care te-a adus acolo.
Nu o dată mi s-a întâmplat să plec la drum pentru a vedea ceva, ceva anume și să fiu mai impresionat de altceva, aflat alăturat și de care am rămas atașat. La Cetatea Dăbâca, de pildă, am mai fost cu mulți ani în urmă. Nu pot spune de ce doar atunci, câtă vreme e ușor de ajuns, fiind situată la doar zece kilometri de drumul mare, cel dintre Gherla și Cluj, din care, undeva între Fundătura și Răscruci, pleacă spre dreapta, printre dealuri joase, un drumuț liniștit spre Țara lui Gelu Românul. Așa se spune despre acest ținut, deși despre primul voievod, atestat documentar, al Transilvaniei amintește doar Gesta Hungarorum, cronica medievală scrisă de Anonymus (poreclit și Magister P), notarul anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei. Ca atare, nu prea știm cu exactitate dacă proveniența toponimicului Gilău (și acolo are ridicată o statuie) vine neapărat de la numele acestui conducător și nici nu știm sigur dacă cetatea Dăbâca a fost reședința domnitorului ce-și avea cnezatele așezate la poalele Meseșului, pe Valea Almașului, înspre Silvania-Lăpuș și până la Izvoarele Someșului Mic. Cunoaștem limpede numai atât: că la sfârșitul secolului al IX-lea un voievod vlah pe nume Gelou sau Ghilău, ce a format prima formațiune statală în spațiul intracarpatic, în „țara de dincolo de păduri” a căzut pe câmpul de luptă, fiind învins de oștirea maghiară condusă de Tuhutum și că legendele istorice țesute și întrețesute, de-a lungul veacurilor, împrejurul personalității sale l-au impus ca pe un model de patriotism și devotament față de pământul natal. Înaintând însă pe Valea Lonei, ca și atunci când ești sub clar de lună (fie nouă, fie plină), simți cum stă adânc înfiptă, de veghe, în lanul de istorie, cu tăcerea ei glaciară, strălucitoare (dar și cu multe părți întunecate, nedescurcate), cu secretele ce le deține (Doamne câte știe luna !!!), dar fără a le dezvălui.
Statuia lui Gelu din Dăbâca
Și despre Mica Cetate Dăbâca (sau Doboka) v-aș putea spune câte-n lună și în stele. Doar din auzite, căci nici despre ea nu avem date suficiente și deosebit de concludente. Se pare că a fost ridicată pe locul unei vechi cetăți dacice, cu formă inelară, amplasată pe Valea Lonei, fiind edificată în mai multe etape și trecând de la o simplă fortificație cu palisade de lemn, valuri de pământ și șanțuri de apă (de apărare), la o cetate medievală de piatră, cu ziduri ce au pe alocuri și patru metri grosime și care în perioada secolelor XI-XVII a fost cetate regală și reședință de comitat, poposind pe aici și regii Solomon și Ladislau. Totodată, se mai știe că ansamblul fortificat a suferit serioase distrugeri în timpul invaziei mongole din anul 1241, precum și în războiul curuților sau în răscoala lui Rakoczi (1703-1711), cum mai e poreclit, și că o parte din piatra rezultată în urma demantelării a fost folosită la edificarea castelului Teleki, situat în imediata sa vecinătate. Oricum, nu cred că aș putea fi calificat ca fiind picat din lună ori că aș sugera să azvârlim cu barda-n lună, dacă aș propune ca incinta înierbată și denivelată a cetății să fie amenajată ca parc tematic, de către comunitate, ori pietruită (sau numai acoperită cu un strat gros de pietriș) și destinată ținerii de concerte în aer liber ori pentru sesiuni de astronomie. Ce loc minunat pentru a asista la spectacolul celest pus în scenă de perseide ar putea iute deveni.
În anul curent, perceput ca o campanie electorală fără de sfârșit, ni se promite și luna de cer. Știu ei, șarlatanii, că vrem, deși nu recunoaștem, și luna de pe cer, adică cât de mult (chiar dacă prisosește), cât de ieftin (ori chiar de pomană) și cât de cât să fie unicat, ca să moară toți dușmanii ce ciudă. Poate am merita și noi apelativul de lunatici (de creduli), nu doar cei care stau în Luna. În localitatea Luna de jos, ce ne întâmpină imediat ce am pus cap-compas Dăbâca. Și dacă tot vrem, cu toții, să atingem luna cu mâna, aici, la „luna de pe jos” o putem face și cu palmele, și cu tălpile. Moșia Kendilona (inițial deținută de familia nobiliară maghiară Kendi) a fost dobândită în jurul anului 1650 de contele Teleki Mihaly, cancelar al Transilvaniei și conducător de facto al Principatului în vremea principiului Mihai Apafi I și care a murit în anul 1690 într-o luptă cu turcii la Tohanu Vechi – Zărnești (Brașov). Castelul în stil renascentist, început în aceeași perioadă cu cel de la Posmuș (Bistrița-Năsăud) a fost finalizat în anul 1698 – conform unei inscripții păstrate deasupra ușii de la intrare – de către fiul său: Pal Teleki (1677 – 1731). Din păcate, ca represalii pentru susținerea oferită lui Francisc Rakoczi II, în războiul curuților, armata imperială austriacă a distrus clădirea, supraviețuind doar turnul de vânătoare în stil neogotic și pavilionul în stil neoclasic ce a fost folosit ca sediu de CAP și care, în prezent, adăpostește un centru de asistență socială.
Pietre precum cea aflată la marginea drumului se zărește și în imaginea de prezentare a turnului de vânătoare, postată la câțiva pași de arcul ușii de la intrare.
Se spune în popor: „Lasă să te vorbească de rău. Pe lună n-o latră câinii ?!”. Poate tocmai de aceea, la „mai-marii zilei” nu le pasă de ce zic unii sau alții, dar parcă e păcat să lași în paragină, în pură părăsire, un turn încărcat de istorie și un locșor cu arbori multiseculari. Ca dovadă că se poate stă biserica reformată din Luna de jos, recent renovată, edificată în anul 1727 de către contele Teleki Pal și soția Katalin Vay. Și ca să vă stârnesc interesul țin să vă amintesc că Sigismund Bathory, în anul 1596, a dăruit domeniul nobiliar Lona voievodului Mihai Viteazu și că acesta, și oștirea sa, după bătălia de la Guruslău (3 august 1601), a poposit la Luna de jos, pentru trei zile, înainte de a pleca spre Cluj și mai apoi spre Turda unde, la data de 9 august 1601, din ordinul lui Basta, a fost ucis de către un detașament de mercenari valoni. Da, dragilor, aici, la Luna de jos, și-a petrecut ultimele zile de tihnă marele voievod, aici a gustat din acalmia de dinaintea urgiei și, ori de câte ori îmi revine în minte actul final nu pot să nu mă-ntreb unde eram noi, românii, când Craiul Mihai a fost surprins singur în cort.
Ș-am încălecat pe-o șa și v-am zis povestea (lunii de jos) uite așa… Iar până la următoarea destinație – nici aceea nu va fi exotică, și nici de trufanda, ci de prin partea locului – fiți îndrăzneți, fiți inventivi, fiți curioși și dacă vă lăsați cuprinși de senin, și impresionați de mărunțișuri sigur vine, peste voi, și starea de bine.