Într-o perioadă istorică tulbure și imprevizibilă, când este în plină derulare o vădită reașezare a plăcilor tectonice (și în primul rând cele militare), nu te poți prezenta senin în fața națiunii – gest ce aduce fie cu o naivitate, fie cu o ascundere intenționată a realității – și să contești cerințele șefului de stat major al armatei, liniștind electoral populația cu motivarea sumară că nimeni nu vrea (și nu poate!!!) să intre și să ia…, câtă vreme alianțele se clatină (inclusiv cele europene), iar conducătorii marilor puteri occidentale sunt serios îngrijorați de evoluția internațională, pregătindu-se temeinic pentru orice sumbru scenariu. Numai noi, în loc să stăm, peste zi, cu ochii-n patru la strategii, și să dormim cu un ochi deschis (și asta e doar o dovadă de vigilență), preferăm să ne culcăm pe-o ureche și cu „juma” de burtă goală la soare, amăgindu-ne că suntem „buricul pământului”, pentru care vor sări toți, în foc și sabie, ca să ne scape.
Dacă privim retrospectiv, chiar și superficial, putem iute conștientiza că, de când a făcut Dumnezeu lumea asta imperfectă, ciclic a avut – și va avea – loc retrasarea, cu creionul chimic, a frontierelor lăsate la discreția a doi-trei dictatori. Și e cert, că albia istoriei e sinuoasă, cu meandre, cu înaintări și reîntoarceri, oricând posibile, mai ales când se mizează pe o singură carte, pe un singur partener strategic, aflat la mare depărtare și ale cărui angajamente de securitate sunt răsfirate pe întreg globul și dificil de susținut într-o lume extrem de complicată și de conflictuală. Și în timp ce unii au păstrat relații de neutralitate (ori chiar prietenoase) cu mai-marii orientului, iar alții au dezvoltat și strânse raporturi comerciale cu „atelierul de la capătul lumii“ ”, noi, în înfumurarea coborâtă de sus în jos, nici măcar cu vecinii, nu suntem în stare să fim „prieteni la cataramă” în caz de extremă urgență.
Lăsând deoparte circumstanțele actuale și zburând, cu gândul, spre timpurile îndepărtate ale zămislirii României, țin să încep prin a spune că formarea (și destrămarea) unui stat este, adesea, rodul unei conjuncturi favorabile și nu rodul exclusiv al mult trâmbițatei voințe naționale, iar referitor la denumirea statului român, că secole-n șir, Marea Marmara (și implicit Strâmtoarea Bosfor) separa Anatolia de Rumelia (fonetic, se apropie de „Rumenia”), o provincie ce îngloba o parte însemnată a Peninsulei Balcanice, în hotarele ei intrând și Constantinopolul, și Salonicul, și toată Tracia, Macedonia, Moesia…, și însemnând Țara Romanilor, al populației din Imperiul Roman de Răsărit. Rumelia i-au spus albanezii, Rumelija i-au zis bosniacii, bulgarii pronunțau Rumeliya, grecii, Romylia, macedonenii, Roumeli, dar în unele documente latine (de origine genoveză) apare sub denumirea de Romania, așa cum mai târziu se va chema și zona din jurul Ravennei (Italia), astăzi numită Romagna.
Prin urmare, în ceea ce ne privește, abia în anul 1862 sultanul Abdul Aziz și-a dat acceptul pentru titulatura de România (sau Rumânia) a statului nou format prin unirea, cu sprijinul neprecupețit al împăratului francez Napoleon al III-lea, a Moldovei cu Valahia (Valachia), ce avea din anul 1859 același domnitor și o administrație publică comună. Și raportat la ce s-a întâmplat ulterior (conturul teritorial al țării fiind într-o necontenită schimbare, cu pauze mai lungi sau mai scurte, de stabilitate), mă-ntreb pe ce ne bazăm astăzi când afirmăm că „de amu-nainte NU ?!”
Tot referitor la zorii istoriei, vrednici de cinste mi se par vlahii din Romanija, ce stau drepți ca brazii în Bosnia-Herțegovina, regiunea fiind situată nu departe de capitala Sarajevo, tot aici aflând și Munții Romanija și orașul Vlasenica, cu mențiunea că vlasic înseamnă de fapt vlah. Acești vlahi, sau rumâni ori morlaci, cum li se mai spun, de la sud de Dunăre, sunt străvechi neamuri de ciobani ce trăiesc în satele statornicite pe culmile Munților Dinarici și care vorbesc o limbă română veche, similară celei vorbite în țara noastră prin secolele X-XI, cel mai probabil fiind urmași ai dacilor, colonizați de romani, cum de altfel sunt și cuiburile de istroromâni din Slovenia și din Croația, ori grupurile de etnici vlahi din Vidin, Vrața și Plevna (Bulgaria). În romanul „E un pod pe Drina” (publicat de Editura Polirom, 2020), scriitorul bosniac Ivo Andric amintește că mai-nainte de a ajunge mare căpitan în oștirea voievodului Mihai Viteazul, mercenarul Baba Novac și fiul său Gruia au haiducit prin Munții Romanija.
Câtă „frunză și iarbă”, știuți și neștiuți, stau împrăștiați pe versanți, și toți sunt străvechi semințe din trupul nostru, și totuși nu ne pasă.
Căci pe mulți i-am părăsit în vreme de restriște și i-am lăsat să se descurce cum le-o ajuta Dumnezeu, într-o țară străină (cândva aliat de nădejde), dar fără a putea proba că le-am dus grija și că am reușit să-i sprijinim. După primul război mondial, când Imperiul Austro-Ungar a fost pur și simplu spulberat (ironia sorții fiind că tocmai acest colos de multe nații adunate la un loc a dat tonul primei conflagrații mondiale), Banatul de Sud a revenit Serbiei și arareori ne amintim de românii ce au rămas dincolo de hotare. Numai în Valea Timocului există peste treizeci de mii de etnici români (denumiți rumuni sau vlasi, adică vlahi), ce locuiesc în zonele montane din vecinătatea Iabucovățului, iar în Voivodina sunt încă pe atâția. Aici sunt porecliți rumunski și cei mai mulți locuiesc în Alibunar, Vârșeț, Panciova, Becicherecul Mare, Covăcița, Jiliște Cuvin, Biserica Albă…, și pentru o elocventă exemplificare comuna Alibunar are în compunere satele Nicolinț, Sân Mihai, Vladimirovăț, Seleuș, Ilancea, Dobrița – ce frumoase nume de purtat prin astă lume.
Și nu e deloc ușor să-ți păstreze unitatea și identitatea. Ce bine ar fi însă fără granițele împodobite cu sârmă ghimpată, și doar cu o singură țară: Europa, la care a visat și Voltaire, fără să mai conteze, ca o chestiune de căpătâi nici limba vorbită, nici credința și nici clericii ce zgândăre prin schismele lor…
Și în Ungaria au rămas cuiburi compacte de români, după reașezarea granițelor la finele primului război mondial, lucru explicabil fiindcă harta Transilvaniei, în timpul Imperiului Habsburgic, se întindea și dincolo de râul Tisa, astfel că în zilele noastre mai există peste douăzeci de mii de locuitori cu obârșie românească, cei mai mulți având domiciliul stabilit în orașul Gyula și în localitățile Otlaca-Pustă, Chitighaz, Leta Mare, Cenadul Unguresc…
O mulțime de români au rămas dincolo de hotare în anul 1940, când doleanțele și alianțele s-au prăbușit, subit, ca un castel de cărți de joc și când fără a se trage un foc de armă (așa cum s-a decis acceptarea ultimatumului în Consiliul de Coroană, deși până atunci ori nu credeam că se poate întâmpla așa ceva, ori ne dădeam mari și tari în fapte eroice) am cedat Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Și totul s-a petrecut (aviz amatorilor de naivități) în doar cinci zile: 28 iunie – 03 iulie 1940, după care a început calvarul condamnărilor și deportărilor în Siberia. Ce am făcut pentru ei: am ținut un minut de reculegere în data de 03 iulie 1940 ora 13,oo, în întreaga țară, fără a le cere însă iertare, căzând în genunchi în fața fiecăruia dintre ei, nici măcar după anul de grație 1990, pentru că i-am abandonat și că nici nu am militat, din răsputeri, în tot răstimpul comunist, pentru drepturile lor dar, în schimb, le-am vânturat, fără rușine, idealul reunirii.
În stânga țărișoara noastră, în dreapta țara vecină, în față Vf. Pop Ivan.
Și tot în Munții Maramureșului, în Vf. Stogu se înălța, în perioada interbelică, o bornă de frontieră denumită „Triplex Confinium” și care marca întâlnirea a trei state: România, Polonia și Cehoslovacia. Da, greu de crezut în zilele noastre că ne-au fost vecini buni și aliați însemnați până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
După revoluția din anul 1989, mai-nainte de a ne fi înfrățit cu te miri ce localitate vestică și exotică, fiecare comunitate locală trebuia să fie obligată, prin lege, să ia de suflet un oraș, o comună, un sat sau un cătun cu români rămași dincolo de gard, ori chiar și o singură familie de semeni care a supraviețuit în pofida vremurilor de restriște pe care le-a traversat, să-i invităm la noi acasă, la masă, și să le întoarcem vizita, ducându-ne cu desagii plini de daruri.
În anul 1940, în ultima decadă a lunii septembrie (da, în doar 10 zile), tot după cedarea la „masa verde”, a Cadrilaterului (sincer, nici nu prea eram îndreptățiți să-l luăm cu japca în anul 1913), s-a realizat un schimb uriaș de populație: 100.000 de români lăsându-și acolo aproape întreg avutul (inclusiv recolta pe câmp) și simultan 77.000 de bulgari au fost forțați să părăsească România. E cumplit și dacă doar încerci să-ți închipui cum ar fi dacă ai primi ordinul de strămutare într-o săptămână. Ți-ai lua câteva lucruri, dar inima îți va rămâne pe veci acolo. Și dacă reîntregim scena apocaliptică a anului 1940, cu mențiunea că în prima jumătate a lunii septembrie ne-am retras administrația și armata, în deplină ascultare, și din Nordul Transilvaniei (inclusiv din Cluj, frontiera fiind fixată pe Feleac), putem avea o reprezentare de ansamblu a ce se poate petrece, pe repede înainte, când istoria o ia razna și e rău, din cale-afară de rău, că are meteahna de a se repeta și multiplica.
Până atunci, vorba aceea: „Le avem noi pe ale noastre – mărunte și meschine – care să ne umple viața, fără a mai umbla să le purtăm de grijă și altora”, chiar dacă-s românași rămăși alăturea, și fără a încerca să întâmpinăm, cu prudență, viitorul, că doar: „VIN AMERICANII !”, cum au nădăjduit, prin munți, și partizanii.
