Chiar dacă îl definim ca pe un fragment nesemnificativ al unui întreg și îi atribuim, adesea, valențele unui fleac, în realitate, doar detaliile au capacitatea de a dezvălui esența și de a face diferența. Contează fiecare „nimicuț” adus pe țărmul viețuirii de valurile prezentului și totuși, nu-l luăm în seamă cum s-ar cuveni, fiind atrași de depărtările presărate cu vise sau cu amintiri, de liniile mari și incerte, de anvergură, de amplitudine…
În zilele noastre, dacă cumva se-ntâmplă ca ceva „să ne tragă de mânecă”, în cel mai bun caz scoatem din buzunar telefonul și imortalizăm imaginea, una de ansamblu, prelevată în grabă și fără un elementar studiu prealabil. Cei dinaintea noastră, cum n-aveau la purtător vreun aparat de fotografiat sau de filmat, secole-n șir au apelat la daltă și penel, atenția fiindu-le focalizată pe micile detalii care pun în evidență și în valoare obiectul reprodus. Desenele rupestre, figurinele sculptate în lemn, piatră sau fildeș, imprimeurile făcute pe tăblițele de lut ars și, mult mai târziu, miniaturile din manuscrisele medievale, sunt reprezentative în acest sens, constituind importante izvoare istorice căci reușesc să releve cu lux de amănunte fizionomia celor care au fost cândva, veșmintele pe care le purtau, credințele lor, preocupările, obiceiurile și regulile de conduită, uneltele de lucru, armele întrebuințate…
Și încăperile erau împodobite, chiar și în trecutul nu tocmai îndepărtat, cu deosebite lucrări ornamentale și figurative, de proporții reduse și executate manual, cu finețe și minuțiozitate, așa cum aflăm și în incinta clădirii de reședință a regelui Ferdinand și a reginei Maria, în care astăzi ființează Muzeul Palatului Cotroceni.
Inedite și impresionante sunt însă sculpturile realizate în lemn, cu migală și măiestrie ieșită din comun și care întrunesc toate canoanele unei capodopere tocmai pentru că au capacitatea de a reda cele mai infime și mai intime detalii.
Suntem cu toții „trecători”, dar nu-i musai să fim mereu „în trecere” și să privim numai din „tren”, în treacăt. Dacă nu „punem pe pauză” mersul treburilor și trebuințelor fără de sfârșit, n-avem cum să ne oprim lângă amănuntele care ne pot îmbogăți și înfrumuseța traiul ori ne pot induce acalmia și armonia mult visate.