Sufăr de cecitate față de oamenii politici. Pur și simplu nu-i pot vedea aproape deloc în ochi, iar pentru a nu le zări ochii dulci făcuți, chiar și prin fața altarelor, în răstimpul campaniei electorale, urmați de ochii dați peste cap, a lehamite, ori chiar de aruncarea unui pumn de praf în ochii alegătorilor, i-am îndepărtat din câmpul vizual și am șters orice fel de așteptări legate de mesianica venire la putere a „patrioților care să facă ceva și pentru țărișoara asta”, cum adesea aud pe alături.
Și ca să înțelegeți de ce și când au apărut primele simptome, readuc în prim-plan o scenă absolut memorabilă din filmul Zorba Grecul, când văduva Irene Papas pune cruce vieții, fără a lăsa urmași, și sătenii se îmbrâncesc să apuce orice le vine la mână, fără a conta câtuși de puțin valoarea ori utilitatea bunului disputat. Și să știți – mă adresez celor mai tineri – că tot așa s-au petrecut faptele și când am închis ochii, de silă, pentru întâia dată: la căderea comunismului când, sub falsul stindard al Frontului Salvării Naționale (în realitate, al hoției generale), și mai apoi al privatizării imperios necesară, s-au încăierat netrebnicii (vorba lui Eminescu), ca rechinii, pe boțul avuției naționale, fiecare căutând să smulgă câte o halcă de fabrică, de bancă, de hotel, de magazin…, Convenția Democrată Română reușind apoi să-mi pecetluiască pleoapele cu pasta dezagreabilă a dezamăgirii.
Abia peste ani am dat peste profeticele texte gazetărești, publicate în ziarul Timpul – al cărui redactor șef a fost, de către marele poet al neamului românesc ce a dat lumii de știre că: „Oameni care au comis infracțiuni rămân somități, se plimbă pe stradă, ocupă funcțiuni înalte în loc să-și petreacă viața în pușcărie. Trădătorii devin oameni mari și respectați și proștii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii!” (Mihai Eminescu) . Un șirag de paradoxuri ce sunt de o acută actualitate, „stâlpii societății” prinși cu mita-n sac, luându-și iute zborul spre alte zări pe motiv că justiția din România nu e la înălțimea cinstei lor, și pe deasupra condițiile de detenție sunt vădit deplorabile, adică insuportabile pentru subțirimea stofei din care sunt croiți, invocându-și astfel, fără rușine, propria culpă de a nu clădi noi pușcării (dar înălțăm stadioane de 50 milioane de euro fiecare), iar dacă într-o bună zi soarta le-ar hărăzi să afle pe cale peștișorul de aur sunt absolut convins că pe prima poziție a dorințelor de împlinit s-ar înscrie o justiție slăbită, timorată, prielnică pentru a putea dormi în pace cu capul pus sus, pe sacul de furăciuni.
Statuia lui Mihai Eminescu, amplasată în Grădina Botanică din Cluj.
Și pentru a întări puterile prevestitoare ale poetului Mihai Eminescu redau o întrebare ce și-a pus și, desigur, un răspuns: „Cine a ajuns în Parlament? Țărani? Nu sunt. Proprietari, nu, învățați nici cât negru sub unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită nu au, ce sunt dar ? Uzurpatori, demagogi, capete deșerte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic. (…) Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare, advocați fără știrea lui Dumnezeu, pictori orbi și sculptori fără de mâini, generali cari nu știu citi o hartă, subprefecți ieșiți din pușcărie, legiuitori recrutați dintre stâlpi de cafenele… Iată banda ocultă care guvernează azi România”. În aceleași coordonate băltim și astăzi, cu primari ce nu-s nicidecum gospodari, căci mulți dintre ei n-au ridicat încă o casă a lor, până la preluarea fotoliului, dar care își înscriu un drept de uzufruct viager pe primărie și un drept de preemțiune, la predare, în favoarea descendenților (cu alte cuvinte, devin primari pe viață și din tată-n fiu, prin mijlocirea unor alegeri locale într-un singur tur de scrutin); cu parlamentari, ori chiar miniștrii, care n-au dat în viața lor un examen pe bune și n-au probat destoinicie (nu zic măiestrie!) într-o profesiune, urcând pe scara dosnică și josnică rezervată politrucilor de meserie: de consilier parlamentar, de subprefect, doar cu titlu de exemplu, ca cei dintâi fuștei încălecați, că locuri de muncă nu pot fi calificate, și eventual de jurist la „sereleul” propriu (fără a călca în viața lor într-un sediu de Tribunal), pentru a dobândi vechime – și ce vechime!!! – în specialitatea de muncă juridică.
Cred că l-am putea imita în atitudinea adoptată în raporturile cu clasa politică, mâinile încrucișate pe piept și privirea ce trece parcă prin tine exprimând o clară și invincibilă fermitate.
Și uite că deși s-au scurs o sută cincizeci de ani, starea de fapt s-a păstrat, intactă: „Toate numirile în funcții nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputații, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiecare centru de județ. Aceste comitete își împart toate în familie…, ele decid a se face drumuri județene pe unde „patrioții” au câte un petec de moșie, încât toată munca publică, fie sub formă de contribuție, fie sub cea de prestațiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarele unui patriot” (Mihai Eminescu). Și-n zilele noastre, nu o dată, demnitățile publice sunt împărțite, după raza de influență exercitată, baronilor locali care desemnează pe care om-pom vor, chiar dacă n-au nici pregătirea și nici experiența necesară, dar în pofida acestui reprobabil fapt încă mai visăm că țara o va lua razna pe cele mai înalte culmi de progres și de civilizație.
Pentru a dovedi că toate-s noi și vechi sunt toate mai adaug: „Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului ? Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige avere și onori… Doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință ?” – Mihai Eminescu. Doamne, ce bine ar fi, căci lesne le-am putea atașa eticheta de uscături, dacă le-ai atrofia mâna ce a apucat zeciuiala din valoarea contractelor pe bani publici, câștigate la licitație pe criteriul celui mai mic preț, rostogolit ulterior, până la dublare, prin acte adiționale, ori dacă le-ai seca, de tot, capul incompetenților investiți în funcții publice.
De aici nu se mai poate!
Și dacă cineva se-ntreabă ce avem de făcut, tot Mihai Eminescu i-a dat răspunsul deja: „Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urî neadevărul, ignoranța lustruită, cupiditatea demagogilor, suficiența nulităților”. Cum ? Întorcându-le spatele, urmând un post negru de ecran alb, boicotând masiv alegerile, câtă vreme politicienii refuză, cu zâmbetul sfidător pe buze, să se conformeze voinței populare exprimate la referendumul din 22 noiembrie 2009, când la întrebarea Sunteți de acord cu trecerea la parlament unicameral în România 77, 78% dintre votanți au spus DA, iar la întrebarea Sunteți de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane răspunsul afirmativ a fost și mai categoric: 88,84 %. Și să nu uităm îndemnul: „Voiește și vei putea! Luminează-te și vei fi!” – Mihai Eminescu, ziarul Timpul
Și ca să avem la îndemână personalități de comparație, înșirui doar câteva nume, cu aură de renume, săpate pe crucile ce străjuiesc aleile Cimitirului Central din Cluj: memorandiștii Iuliu Coroianu și Teodor Mihali, avocatul Emil Hațieganu, scriitorul Ion Agârbiceanu, poetul Emil Isac, medicii Leon Daniello, Nicolae Chirchoiașiu și Iuliu Hațieganu, compozitorii Tudor Jarda și Nicolae Bretan, profesorii universitari Nicolae și Tudor Drăganu și, nu în ultimul rând, exploratorul Emil Racoviță. Câți iluștri înaintași și câți merituoși contemporani s-ar fi cuvenit să conducă România și totuși cât de jos și de josnic s-a ajuns: dai o pungă de galbeni, la partid, și ai asigurat un loc eligibil pe listele electorale ce te trimit în fruntea țării.
Și dacă tot am povestit astăzi numai de chestiuni urâte, țin să închei dorindu-vă să vă bucurați îndelung de seninul blând al toamnei, de liniștea naturii, de culorile ce au invadat decorul și, în compensare, să vă ofer câteva priveliști de poveste.
Da, pentru așa ceva merită să facem ochi!