Se spune că răbdarea, ruptă fiind din rai, este regina virtuților, și mama marilor victorii, și cheia tuturor porților, și cel mai bun tovarăș de drum, și talisman de ținut în sân, și leac la orișice necaz… Prin urmare, nici nu-i de mirare că un înțelept duhovnic ortodox prescria fără încetare: „Răbdare, răbdare, răbdare. Și când simți că s-a gătit, iar: răbdare, răbdare, răbdare…, și asta nu până la prășit, ci până la sfârșit.” – Părintele Cleopa
După cum bine se știe, și în rețeta succesului intră o cantitate mare de răbdare, dar și ambiția, și perseverența sunt sădite pe un strat gros de răbdare, despre care pomenesc și vorbele de duh ale mirenilor „trăitori” pe tărâmurile în care cultura viței de vie se numără în milenii: „cine nu are răbdare, nu are nimic” (proverb franțuzesc) în condițiile în care „lucrurile mari se fac cu multă răbdare” (proverb persan), concluzia fiind lesne de tras: răbdarea e ca sarea în bucate (fără ea nici că se poate), motiv pentru care numai cel cu „dare de răbdare” are parte de roade bogate, îndelung maturate, în timp ce noi, oamenii de rând, obișnuim să le luăm de-a gata și fără să ne gândim câte strădanii depuse cu răbdare și îndemânare sunt în spatele unui bun oferit spre vânzare.
E de notorietate – dar nu strică un supliment de subliniere – că nu orice vin spumant este șampanie și că nu oricare viticultor are „știința și putința” de a purcede pe lungul drum al facerii ei, înarmat cu o singură recomandare: RĂBDARE, măsurată în calendare și foarte multă muncă de migală, căci sticlele cu vin, odată îmbogățite cu drojdii nobile și închise ermetic cu capse metalice speciale (presiunea fiind de 17 atmosfere), nu sunt abandonate câțiva ani într-un colț întunecat de pivniță, ci mereu mânuite (mântuite) de oameni harnici și pricepuți: mai întâi răsucite câte puțin pe orizontală, mai apoi scuturate și „bătute la fund”, iar în final înclinate treptat pentru a permite înlăturarea resturilor de fermentație depuse pe dop, aceste operațiuni succesive de remuaj și degorjare fiind esențiale pentru zămislirea licorii.
Am aflat, de curând, că la Silvania din Transilvania (trezită la viață după un regretabil răstimp de decădere) continuă să fie folosită și în zilele noastre metoda tradițională Champenoise (de unde și numele de șampanie), fără adaos de dioxid de carbon și păstrată la fermentație lentă – pe durata a trei ani -, în sticle ce sunt stivuite la șaizeci de metri sub stâncă (unde temperatura este constantă, de doar doisprezece grade), în rețeaua de galerii cu trei ieșiri, ce comunică între ele și care au o lungime totală de aproape patru kilometri, primul tunel fiind săpat la mijlocul secolului al XIX-lea, de către pietrarii italieni, la solicitarea evreilor ce dețineau un han la poalele abruptului deal al Măgurii.
Cu ani în urmă, o rudă prin alianță ce locuia în București a „compărut” pe postul de televiziune publică, în cadrul emisiunii „Reflecții rutiere”, nu pentru gravitatea pagubelor pricinuite (zgâriase mai multe mașini în încercarea de a o parca pe a sa, târziu în noapte), ci pentru nonșalanța răspunsului, căci întrebat fiind cine e vinovat de producerea accidentului a spus cu ochii scânteind: „Cine să fie vinovat?! Silvania… că face șampania atât de bună.”