Cu mai bine de două decenii în urmă, iarna urcam în munți cu vânătorii, însoțind pe verticală vânătorul repartizat în ultimul ștand de pe versant și care, de regulă, era așezat la pragul golului alpin, eu fiind înarmat, ca de obicei, doar cu aparatul de fotografiat, după care, ieșind din bătaia armei tovarășului de drumeție, contemplam și fotografiam, într-o tăcere albă, absolută. Și-mi amintesc, de parcă a fost ieri, că ne aflam undeva deasupra Văii Rebrii, în acea zi calmă, de iarnă, și cădeau din cer puzderii de fulgi argintii când, deranjat de o goană făcută la mistreț, un urs negru tăciune și „mare cât o minune” s-a dus vijelios în sus, printre mine și tine, Sorine, fără a întoarce măcar capul înspre noi. Și întrebându-te cum de nu ne-a atacat, ai spus o vorbă cât o sută: „Știe de frica glonțului, Florine !”
Astăzi însă, cu privirea plecată, îndrăznesc să recunosc public că nu te-am crezut – îndeajuns – când tu ai dat dovadă de curaj afirmând repetat, începând cu anul 2016 (anul instituirii interdicției de vânare), că în cel mult zece ani ursul va reprezenta o specie scăpată complet de sub control și că va rămâne doar o chestiune de timp până când ne vom confrunta cu adevărate grozăvii, iar argumentația pe care ai întrebuințat-o era extrem de simplă și de solidă: ursul, cățărat în vârful piramidei trofice, nu are nici un dușman natural capabil să-i limiteze expansiunea, singurul în măsură să o facă, vânătorul, fiind exclus din ecuația reglării ecologice, și cum moșia de bunăstare a unui urs puternic este de aproximativ douăzeci de kilometri pătrați, prin munți și pe dealuri desfășurați, exemplarele mai slabe, mai bolnave…, vor fi împinse de către urșii dominanți, dincolo de hotarele arealului clasic și forțate să ia calea exilului, fără de întoarcere, spre zonele colinare și de șes, coborând treptat, pe firul râurilor, până la Dunăre.
Și așa să știi: n-am etichetat spusele tale ca pe o „poveste vânătorească” și nici n-am tăgăduit logica lucrurilor naturale elementare, dar am considerat că perspectiva negativă expusă se va transpune într-un termen mult mai îndelungat (inclusiv dublarea efectivelor de urs) și că până atunci tot se va deștepta un dregător oarecare care să fie în stare să „ia taurul de coarne” și să repună ursul la locu-i firesc, fără a-mi închipui însă vreodată că, în căutare de hrană, această fiară va ajunge să cutreiere, cu nerușinare, pe străzile localităților (inclusiv prin centrul municipiului Bistrița), că vor pătrunde prin efracție, nu doar în cotețe, ci și în locuințe, că vor ataca oamenii întâlniți în cale, fără să fie defel provocați sau importunați.
Și chiar dacă primele semne ale împlinirii prevestirilor tale, și ale altor puțini și aleși temerari, dispuși să înoate ideatic împotriva curentului „verzilor”, erau deja mai mult decât evidente, ca tot omul de rând care nu a dat față-n față cu ursul, am considerat că încă subzistă căi și metode sigure atât de evitare a supremei sălbăticiuni (făcându-ne simțită prezența, nealergând pe cărările de munte pe timp de ceață, de ploaie și de noapte…), cât și de ieșire cu bine (sau altfel spus: cu viață și nemutilat, chiar dacă profund traumatizat) dintr-un eventual contact inopinat cu această fioroasă sălbăticiune. Și țin să îți destăinui că, de câțiva ani, am renunțat să urc la munte „doar eu cu mine”, iar pentru a-mi liniști cugetul că sunt potrivit pregătit, în drumețiile făcute doar cu doamna mea, ori numai cu Andrei sau într-un grup mai restrâns, mi-am pus, de fiecare dată, la brâu, un șpray special, pe bază de piper, recomandat pentru alungarea urșilor ori un aparat cu electroșocuri și ultrasunete (se găsesc la magazinele „Vânătorul și Pescarul” de pe strada Zorilor și, respectiv, de pe strada Șincai din municipiul Bistrița); un fluier anume pentru așa ceva, cu răsunet strident, la gât; câteva petarde, în buzunar; doi clopoței Bear Bell, agățați la rucsac…
Și țin să precizez, că doar ție, Sorine, mă adresez astăzi, nu iubitorilor de sălbăticiuni, cu afecțiunea exprimată exclusiv pe internet ori materializată doar în felia de pâine strecurată, prin geamul întredeschis, pe Transfăgărășan. Nu, în nici un caz, fiindcă aceștia vor continua să creadă în moliciunea ursulețului de pluș, în naivul urs păcălit de vulpe, în bunătatea ursului Baloo… Numai ție și oamenilor obișnuiți, celor care conștientizează că acest animal sălbatic este un prădător feroce și cu o conduită imprevizibilă, iar pentru că nu am reușit să-mi sintetizez crezul, să-mi prescurtez în chip rezonabil părerile, îmi cer anticipat iertare, de la toți, dar credeți-mă că mă deranjează – și chiar mă doare – această atitudine de nepăsare, de indiferență reprobabilă adoptată de către autorități, ce ne-a adus ursul nu doar înaintea intrării pe traseele turistice, ci și în fața ușii de la intrare în casă.
Totuși, nu intuiam nicidecum Sorine, că într-un interval de timp relativ scurt regulile jocului se vor schimba radical, că nu va mai fi valabil aproape nimic din ce consideram că știu sigur despre urs: că evită întâlnirea cu omul și că nu obișnuiește să consume carne de om; că atacă doar ursoaica însoțită de pui (cu scopul de a-i proteja) și numai ursul rănit sau care e surprins în timpul servirii mesei; că pentru a scăpa de agresiune poți face pe mortul (dar câtă stăpânire de sine trebuie să ai !!!), îți poți abandona rucsacul cu speranța că ursul se va deda la percheziționat, te poți lipi cu spatele de un copac și să începi să țipi, să dai din mâini și să bați bețele de trekking ori te poți retrage încet, privindu-l în ochi – altă cutezanță de pus în ramă, în condițiile în care instinctul îți dă ghes la o gafă de proporții: să te întorci și să o iei la fugă cât te țin picioarele. Și uite că o ursoaică a făcut o nefăcută: a devenit o ucigașă, fără a fi turbată, cu pui sau gestantă ori în călduri, hăituind victima pe o potecă de munte intens circulată și situată nu foarte departe de civilizație, atacând-o fără a se sinchisi de prezența partenerului de drumeție, târând-o în vegetație în timp ce persoana agresată era în legătură directă cu personalul de la numărul de urgență 112, împingând-o în prăpastie (cum fac vulturii cu iezii de capră neagră) și refuzând să-și abandoneze prada chiar și după sosirea salvatorilor la fața locului.
N-am reacționat Sorine, din prima, sub imperiul emoțiilor, ci am amânat pronunțarea, cum profesional m-am educat, deliberând îndelung și fără grabă. Și nici nu mă exprim acum cu un scop anume, fiindcă n-am mari așteptări de la diletanții diriguitori care au convocat o sesiune parlamentară extraordinară, cu intenția fățișă de a calma spiritele și de a ne arunca un pumn de praf în ochi, câtă vreme chiar și chestiunea aflată pendinte este examinată tot într-o cheie electorală.
Nu-ți cunosc opinia Sorine, dar în ce mă privește, după tragedia cumplită din Bucegi (pentru cei care fac pe Toma Necredinciosul le recomand să vadă fotografiile publicate în mass-media), în loc să iasă senini în față și să spună scurt că nu se va da liber la vânat de urși, mi s-ar fi părut un gest de bun-simț, adică NORMAL și NECESAR, ca „mai-marii țării” să-și pună cenușă în cap, în piața publică, și să-și ceară îndelung iertare de la toți și de la fiecare în parte, dar mai ales de la cei morți și mutilați:
- Pentru că, ani în șir, s-au deconectat de la crunta realitate, făcându-se că nu observă numărul exagerat de mare al urșilor din România (estimarea medie e undeva la zece mii de exemplare) și, mai ales, pentru nesăbuința de a dormita, mai bine de șase luni, cu un proiect de lege ținut la sertar, la sertarul Senatului, deși trecuse deja de Camera Deputaților.
- Pentru că, faptic, în România, dreptul la liberă circulație al urșilor primează, în raport cu dreptul la viață al oamenilor, conferindu-se un drept de preemțiune, la exprimare, Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române – și în special Comisiei pentru conservarea carnivorelor mari – față de Comisia pentru drepturile omului din Parlamentul României.
- Pentru că au luat poziția caraghioasă a ghiocelului în fața instituțiilor europene, ce partajează frățește emigranții, dar nu și marii prădători din sălbăticie, țările civilizate refuzând să importe din surplusul nostru de exemplare de urs.
- Pentru că au ascultat orbește de asociațiile de mediu și de alte organizații neguvernamentale, ignorând opiniile avizate exprimate de eminenții Universităților de Științele Vieții, de cercetători, de specialiștii în cinegetică… E dincolo de orice îndoială că rezolvarea cu înțelepciune a conflictului om-urs presupune alternative viabile și acceptabile, pârghii optime, soluții eficiente…, și nu doar punerea de piedici pentru a amâna orice demers de stopare a unui fenomen biologic de amploare.
- Pentru că într-o chestiune atât de delicată și de dezbătută nu s-au întors la popor – declarat doar formal suveran – pentru a-l întreba, în cadrul unui referendum, de pildă, dacă sunt de acord ca urșii să nu depășească numeric capetele de parlamentari. Iar pe de altă parte, nici nu au derulat campanii publice de instruire a cetățenilor în caz de întâlnire cu ursul și în care să se pună puternic accentul pe conduita de urmat într-o astfel de situație și pe ce ar trebui permanent, la noi, să purtăm, în condițiile în care această dihanie (sau jiganie cum îi zic ciobanii frecvent atacați) aproape că s-a înscăunat stăpân pe țărișoara lăsată pradă, lăsată de izbeliște la discreția lui.
- Pentru că nu s-au preocupat îndeaproape pentru prevenirea și reprimarea practicii prostești de hrănire a urșilor, de către turiști, pe Transfăgărășan (și prin alte trecători) ori de către unitățile hoteliere din stațiunile montane, făcând din sosirea ursului la cină o atracție turistică de excepție, uitând însă că animalul de pradă care capătă hrană de la om ori care s-a învățat să caute în tomberon devine un urs pervertit, un urs dedat la lene, ce nu se va mai duce niciodată în pădure să culeagă mure și mere pădurețe, să stea la pândă la trecătorile cerbilor… Și dacă cumva, într-o bună zi, nu o va mai primi, el va încerca, cu tupeu, să intre în curțile oamenilor și să fure, ori chiar să-i „buzunărească” la drumul mare.
- Pentru că n-au luat la timp măsuri adecvate în vederea menținerii efectivelor de urs în limite rezonabile, împiedicând, totodată, răspândirea urșilor pe întreg cuprinsul țării. Inițial, s-a răsfirat ideea, de către cei care au ridicat câinele și pisica pe câte un piedestal de zeu, dar preferă să nu crească copii și să consume carne de pui, de miel și de purcel (specii inferioare ?!), că muntele e teritoriul urșilor. De ce nu al căprioarelor ? Mai apoi le-au acordat, tacit, permisiunea să coboare la vale, după stânele ce și-au aflat sălaș chiar și in imediata vecinătate a municipiilor. Și mai este un mit ce trebuie musai dărâmat: nu defrișările sunt de vină pentru exodul urșilor, cum propovăduiesc cei care spun cu mândrie-n glas: „copiii mei nu urcă pe munte”, căci numai în desișurile ivite după exploatare urșii află hrană destulă, cauza principală fiind suprapopularea.
- Pentru că au dispus relocarea unor exemplare nărăvite la hrană gustoasă și ușor câștigată, măsură ce a însemnat, de fapt, mutarea pericolului și în alte părți (fără a anunța populația din regiunea respectivă) și, implicit, generalizarea acestei severe și stringente probleme la nivel național, căci ursul cerșetor și ursul gunoier nu-l mai faci urs de sălbăticie vorba aceea: „până-i… lume”.
- Pentru că drumeția pe munte în România a devenit un turism de extremă aventură, cu grad ridicat de risc, aspect confirmat de oameni ce au în spate cariere impecabile de salvamontiști și care atenționează că, în momentul de față, traseele turistice montane nu mai prezintă nici o siguranță din cauza urșilor. Și asta nu e totul, căci din cele douăzeci și șase de cazuri mortale și cele două sute șaizeci de persoane grav vătămate de urs, multe dintre atacuri s-au petrecut și pe malul râurilor (căzând victime pescari), și în miezul livezilor, și la liziera pădurilor aflate lângă drumurile naționale, și pe pârtiile de ski… Oricum, în prezent, omul de la țară e nevoit să stea cu ochii în patru și când merge „în grădină după ceapă sau la fântână după apă”, dar și orășeanul când se plimbă seara-n parc (pe Valea Prahovei, de pildă, turiștii sunt sfătuiți să nu se plimbe după înserare), și nu mare îmi va fi mirarea să-i văd forțând intrarea în Mall-uri ori în cluburile de noapte, căci fără măsuri represive masive, în curând (pe ecrane), vom fi nevoiți să ne baricadăm în case și să ne trimitem copiii la școală flancați de patrule dotate cu arme automate.
- Pentru că au interzis vânătoarea la urs și uite, în cei opt ani ce s-au scurs de la luarea acestei decizii mai mult decât discutabile, la ce situație critică s-a ajuns. Și când mă gândesc câți bani s-ar fi adunat din această activitate, oferta străinilor fiind, în acest sens, foarte generoasă. Și „poate, încă se mai poate”, ca după șase luni de luptă, pe viață și pe moarte, măcar Bucegii să fie declarați „teritoriu eliberat de urși” – o reală binecuvântare la ce fluență de turiști există în acești munți și la ce riscuri majore, în toate anotimpurile, iubitorii de munte se expun.
Cum de s-a ajuns până aici ? Pentru că adevărul a fost de partea ta, Sorine: s-a renunțat la glonțul care impune frica și care face în natură diferența, împrejurare în care ursul, în zilele noastre, a început să perceapă omul și comunitățile ca pe o sursă sigură de hrană. Și mai afirm ceva, și o fac cu toată convingerea (precizând, în prealabil și încă o dată, că nu sunt vânător și nici nu mănânc carne de vânat) că singura soluție de îndepărtare a urșilor din zonele rezidențiale este împușcarea lor imediată. Majorarea cotelor de vânătoare la urs (sigur se va specula că, pe această cale, se vizează preponderent trofeele) nu este singura măsură ce se impune a fi luată de urgență, fiind necesară și înlăturarea definitivă a urșilor care ies la șosea cu mâna-ntinsă și care s-au aciuat în proximitatea localităților, obișnuind să facă incursiuni, nu doar nocturne, în perimetrul acestora, pentru a se hrăni bogat, variat și pe repede-nainte. Personal, consider că altă cale de scăpare din fața acestei sălbăticiuni invazive nu prea mai există, în afară de înființarea unor rezervații de tipul „Sanctuarului de urși de la Zărnești”- o inițiativă privată vrednică de toată lauda. Și mi-aș dori să văd că și alte structuri sociale non-profit pun mână de la mână și cumpără câteva sute de hectare de teren pentru înființarea a încă două-trei țarcuri speciale, în care să fie adunați laolaltă toți urșii de pe Transfăgărășan, pe care l-am făcut în patru ani, de frica rușilor, iar acum, după opt ani de prohibiție, evităm să-l urcăm de frica urșilor.
Iar ultimul cuvânt ți-l las ție Sorine, fiindcă o știi face cu mult mai bine decât mine: „Îmi permit să o spun răspicat fiindcă am vânătorit și am primit educația vânătorească a vremii ei de glorie (ceea ce însemna admirație și recunoaștere publică a rostului vânătorii în viața oamenilor, dar și aleasă cultură, trăirea ei într-un mod spiritual, inițiatic, chiar dacă nu toți dintre aceia care o practicau aveau școală multă, dar compensau prin mult simț natural…), dar o mai fac și acum, când o condamnă și-o batjocoresc, îndeobște aceia care nu doar că nu-i cun0sc menirea și rolul ei covârșitor în păstrarea diversității și a echilibrului faunistic, dar, cu suprasolicitată îndârjire, nici nu vor să le afle. (…) Mărturisesc că am ajuns să-mi pun obsesiv o întrebare: „Merită vânătoarea să întoarcă mereu și celălalt obraz palmei gata a-l lovi fără de șovăire?…” Nu! Acesta e răspunsul meu de vânător , din neam… de neam de vânători. Deja a făcut-o de prea multe ori. Uneori fără de vină,… totdeauna fără folos. (…) Ți-o spune un vânător ce nu s-a comportat și n-a simțit pornirea barbariei nici atunci când a rupt o floare din fânul poienii ca să și-o prindă în pălărie, dar nici când a ridicat pușca la ochi ca să-și împlinească rostul” – Sorin Gârjan, Focul patimii bătrâne, vânătoarea…
