Astăzi celebrăm ziua celor care au fost înaintea noastră, sau care ne-au luat-o înainte, în trecerea pe malul celălalt, rostind îndemnul: „Haide suflete al meu, căci iată, a sosit timpul să plecăm” (Descartes), spre tărâmul necunoscut.
La începuturile copilăriei asociam cimitirul cu „împărăția morții” și încercam o anume spaimă când pășeam dincolo de împrejmuirea de piatră. Abia mai apoi am avut revelația că moartea nu umblă aiurea pe afară cu coasa în spate, ci se află înlăuntrul nostru și crește odată cu noi, fiind implantată în sămânța vieții, dar intrând în rol la momentul oportun, pe poarta unui accident nefericit ori pe portița unei slăbiciuni, a unei vulnerabilități.
Chiar dacă uneori uităm, cu toții suntem condamnați la moarte, fără a cunoaște restul rămas de „executat” din viață, destinul fiind aparent așezat la discreția hazardului, cum arată Goethe în partea întâi a tragediei sale (Faust):
Nu sunt ca zeii. Cât de dureros o simt.
Un vierme sunt, ce-n pulbere trăiește,
A cărei foame de pământ
Cu talpa călătorul o strivește. (în traducerea făcută de Lucian Blaga)
Atâta știu: cu zei nu mă măsor!
Sunt scormonind, un vierme târâtor,
Pe care-n colb, în tihnă de se-ndoapă,
O talpă îl strivește și-l îngroapă. (în traducerea lui Ion Iordan)
Într-o astfel de conjunctură concretă este limpede că nimeni nu știe nici când și nici cum…
Îmbucurător este faptul că și în zilele noastre, contrar încercărilor de a reduce lumea la „eu” și de a contesta inclusiv sfințenia străbunilor, și chiar existența lui Dumnezeu, câmpurile de cruci sunt încă feeric înflorite și luminate de ziua tuturor sfinților. Nu e vorba de un cult al morților, de un fast pentru balast, ci de un prilej potrivit de readucere-aminte a „rădăcinilor”. Toată cinstea celor care își lasă lucrul deoparte și vin de departe pentru a depune un omagiu „dragilor noștri”, așezați în pământul de acasă.
Dacă închid ochii și derulez timpul înapoi, zăresc laolaltă, în „țintirimul” cu cruci de lemn și piatră, pe țăranii de altădată. Toți sunt îmbrăcați în straie albe, ca laptele, cum le erau și sufletele de curate. În așteptarea părintelui, femeile împodobesc mormintele cu câte o floare și un muc de lumânare, după care rostesc rugăciuni la căpătâiul celor duși dincolo, în timp ce bărbații încină câte un păhar de țuică șiartă cu săcăree încuietă într-o glajă cu cocean, vărsând un pcicur pe glie și spunând cu adâncă evlavie: „Dumnezeu să-i ierte!” …pe tătuca, …pe mămuca, …pe badea, …pe lelea, …pe tata tân…, de sufletul cărora au împărțit peste zi nevoiașilor un cuptor de colaci, o mierță de grâu, o tablă de slănină ori o poală de poame, care după ce și cât a avut, știind că pomenirea strămoșilor trebuie musai însoțită de o pomană.
s-ar putea, să ne aprindă și nouă o lumină cineva.
Și dacă tot ne place să preluăm și să prelucrăm tradițiile altora, alăturat Halloween-ului, de pildă, am putea împământeni, de anul viitor desigur, și reunirea familiei de „Ziua recunoștinței”.