„Viața noastră nu e oare un camuflaj al morții? Vai și-amar de acela care nu vede decât masca. Vai și-amar de acela care nu vede decât ce se-ascunde în spatele măștii. A vedea cu adevărat înseamnă să cuprinzi, dintr-o privire, în același timp masca îmbietoare și chipul respingător ascuns în spatele ei. Și să armonizezi în sinea ta, să plăsmuiești o nouă sinteză, necunoscută naturii, și să cânți cu iscusință, ca la un flaut dublu: viața și moartea.” – Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie: Japonia și China, Editura Humanitas, 2018
„După atâția ani câți au trecut, patima mea de naturalist mărginit, deprins să cugete experimental pe fapte de-o sută de ori observate și drămăluite, mi-a îngăduit să pătrund în secretul evoluției încete, al germinațiilor oprite un răstimp al metamorfozelor pe termen lung. Știu așadar, că multe părelnice înfățișări ascund îndelungată vreme realitatea cea adevărată și definitivă, ultima. Chiar se spune în tagma noastră că stadiile celelalte sunt măști, sunt doar niște vremelnice deghizări; și că numai întruparea cea din urmă este imaginea reprezentativă.” – Cezar Petrescu, Vladim sau Drumul Pierdut, Editura pentru literatură, 1962
Și oare de câte ori n-am întâlnit pe drum, fiecare dintre noi, pe acești alunecoși, ce zâmbesc ca niște măști. Și nu poți știi – și nici intui, de îndată – ce interese se află în spatele surâsului, ce caracter se ascunde dincolo de cuvinte. Și nu e vorba de încercările, oarecum firești, la care se recurge pentru impresionarea de început a interlocutorului, ci purtarea premeditată a unor măști cu intenția de a induce în eroare, zidind câte o mină mincinoasă și străduindu-se să pară ce nu sunt, așa cum procedează mulți de-ai noștri, dedați de ceva vreme la excursii exotice, și care ignorând știrile și avertismentele despre pericol, se declară acum victime ingenue, stârnind empatia și solicitând ajutorul. Și nici asta nu mă interesează prea mult, ci discrepanța crasă de prin clase: unii se îmbracă ca din „Neckermann” (standardul, nerecunoscut, din perioada comunistă), iar alții cu ce pot, fiindcă uniforma școlară, ce asigura pe timpuri o imagine egalitară, a fost iresponsabil îndepărtată; unii vin la școală călărind pe o herghelie de cai-putere, iar alții stând înghesuiți, ca sardinele în conservă, prin autobuze; unii își permit să facă „excursii de studii” în orașele îndepărtate, ce afișează o opulență ostentativă, pentru a vedea viitorul, în timp ce alții… Și tocmai cei care propovăduiesc public egalitatea de tratament, spun sec în sinea lor: fiecare cu norocul lui, cum și la animale se aplică aceeași cutumă.
De peste două decenii ne lăudăm că avem o lege privind protecția animalelor. În fapt, un act normativ lipsit de limpezime, ce conține dispoziții interpretabile și care face o distincție clară între animale, instituind, de pildă, interdicția practicării tirului, dar numai pe animalele domestice sau captive. Formală mi se pare și statuarea: „deținătorii de animale au obligația de a avea un comportament lipsit de brutalitate față de acestea…” și de a nu le „provoca suferințe fizice și psihice prin orice mijloace”, și asta în timp ce mai sunt câini ce își duc traiul, și astăzi, legați în lanț (ce tratament crud și degradant!!!), vițeii viețuiesc, în continuare, cu ciocanul deasupra capului, iar purceii, cu amenințarea cuțitului așezat la gât.
Ce mască pusă pe acest paradox: salvăm un câine rănit și sacrificăm un iepuraș pentru a-l păpa, fără a ne-ntreba: dacă el suferă la fel ca un câine, înseamnă că și suferința lui contează la fel de mult.
Da, discriminare este și între animale. Chiar și între cele domestice nu există o egalitate în drepturi. Câinelui i-a fost încredințată paza gospodăriei, iar pisicii igiena casei, devenind însă, cu timpul, animale de companie adorate, ținute pe palme, fotografiate (pozele cu pisici sunt la mare căutare) și care mor de „moarte bună”, dar nu sunt sigur deloc că ar fi tratați la fel dacă și carnea lor ar fi considerată comestibilă.
Un lucru e cert: mulți oameni nu au asistat niciodată la procesul de sacrificare a animalelor pentru hrană. Și nici la creșterea lor, în zilele noastre făcându-se un titlu de glorie din faptul că ouăle provin de la găini crescute la sol. Ca atare, cinică mi se pare și dispoziția legală finală: „constituie infracțiune uciderea animalelor, cu intenție, fără drept”. Cine dă însă dreptul și cu ce drept?
Iar pentru a evidenția inechitatea instaurată, ca-n codru, de către om mai spun: se apasă pe trăgaci în fața căprioarei cu privirea angelică, chiar dacă nu i-a fost dus vreodată un grunz de sare și un pumn de mălai, dar sunt protejați ursii (cu efective de trei ori mai mari decât permite teritoriul) până la stadiul în care se decide împrejmuirea localităților cu garduri electrice, pentru a se putea ei plimba în voia cea bună, iar noi să stăm cuminți, încartiruiți. Și în tot acest timp semenii cu masca de „buni-samariteni” molfăie cărniță dulce de miel.
În ton cu o recomandare duhovnicească: „fă rai din ce ai”, păsărelele din grădina casei mele (a fost necesar să o securizez de pisicile lacome ale vecinilor) ne fac să ne simțim ca-n paradis, căci după ce-și iau tainul cu semințe, ciripesc vesele, zboară una după alta în cruciș și-n curmeziș, se leagănă pe rămurele…, și obișnuiesc să rămână de mas într-o tufă deasă de Mâna Maicii-Domnului.
Și cine știe, poate tocmai aceste stoluri de păsărele ne vor lua pe sus și ne vor conduce în veșnicia raiului, după ce vor pleda în fața Sf. Petru: „au avut grijă de noi, iar grădinăritul pentru ei este un instrument de grație”.
