La întoarcerea de pe frontul primului război mondial – după patru ani petrecuți în tranșeele săpate din Galiția până-n Tirol -, bunicul Macedon a lăsat plugul deoparte (realizând încotro se îndreaptă lumea) și s-a angajat ca fochist la Fabrica de cherestea din Ilva-Mică, devenind un lider de sindicat respectat în timpul marilor greve din perioada interbelică, dar nu și comunist (când a înțeles ce presupune s-a pensionat medical) și cu atât mai puțin un legionar, mișcare națională despre care obișnuia să spună că a răsărit și a înflorit pe fondul netrebniciei crase a partidelor politice și a corupției generalizate ce pusese stăpânire pe țară, Corneliu Zelea-Codreanu fiind văzut ca singura (de fapt, iluzoria) speranță de izbăvire.
Iar această aducere-aminte mi s-a agățat de minte în acest punct de cotitură socială pe care-l traversăm, fiindcă partidele politice parlamentare, așa-zis tradiționale, în ciuda refrenului, pe nas, cântat („Am tras învățămintele din votul masiv exprimat!!!”) întorc, cu ignoranță, roata istoriei și deschid pârtie liberă mișcării naționaliste ce va câștiga, fluierând și sărind într-un picior, viitoarele alegeri.
Și chiar cred că nu ne mai facem bine, „până-i hăul și părăul”, vorba bunicului meu, câtă vreme promovezi un registrator de carte funciară la Curtea Constituțională și un sociolog la energie, dar demarezi, abrupt și brutal, procesul de reducere a deficitului bugetar cu tăieri de burse, pensii și salarii (nu zic că nu se impun unele corective, dar făcute cu cap, treptat) și, mai ales, fără ca decidenții să-și ceară sincer iertare pentru măsurile populiste luate în anul electoral și fără a explica detaliat în ce situație limită ne aflăm ca țară, cine sunt vinovații și cum vor răspunde pentru dezastrul, cu știință și fără de conștiință, pe care l-au provocat. Personal, mă așteptam să văd că vin spășiți, în fața națiunii, cu hotărârea fermă de a respecta voința poporului: legislativ unicameral și maxim trei sute de parlamentari, din viitoarea legislatură; cu debarasarea din portofelul propriu a sumelor forfetare și a sporului de ședință pentru a da de înțeles că și „aleșii” suferă restrângeri (ei dimpotrivă și-au mai acordat o facilitate: bilete de avion la Busines Class); cu eliminarea totală a fondurilor grase, generoase alocate partidelor politice și că de astăzi înainte cine vrea să facă politică n-are decât să pună mână de la mână pentru a-și întreține aparatul de partid; cu desființarea de agenții și instituții publice inutile (de cercetări miniere, dar fără a mai avea prin preajmă mine, de pildă), inclusiv cu îndepărtarea consilierilor și tăierea de la rădăcină a indemnizațiilor de participare în consiliile de administrație; cu reorganizarea administrativ-teritorială a țării pe regiuni și având comune doar cu peste pragul de cinci mii de locuitori; cu interdicția instituită în sarcina unităților administrativ-teritoriale de a înființa ori de a susține cluburi (de fotbal sau de handbal, cu titlu de exemplu), de a mai aloca bani pentru ridicarea (sau înfrumusețarea) de biserici ori pentru construirea de stadioane de o sută de milioane de euro ori de a mai organiza, în următorii zece ani, festivaluri și festivități, indiferent că sunt denumite Zilele Orașului ori închinate iei, usturoiului…
Și până una-alta, adică de îndată, s-ar fi putut decide ca președintele țării să aibă un nivel de salarizare rezonabil și nici un director, guvernator ori alt fel de cârmuitor de instituție publică ori companie de stat să nu-l poată depăși, iar dacă o astfel de măsură morală ar fi fost însoțită și de instituirea unui sistem de impozit progresiv a veniturilor (cerut insistent de Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană…, și aflat pe rol în mai toate țările occidentale – sunt convins că tot acolo se va ajunge), toată lumea ar înțelege că s-a făcut un prim pas spre echitate, spre solidaritate socială. Și dacă tot ne încântă când scotocim prin declarațiile de avere poate n-ar fi lipsit de sens să le pună și medicii, și preoții (inclusiv episcopii), și profesorii universitari, și administratorii societăților comerciale ce au contracte cu statul…
Iar pentru a reduce deficitul se mai putea începe nu cu lefurile funcționarilor publici, ci cu sistarea definitivă a acordării de ajutoare de stat (nerambursabile) companiilor multinaționale, de vouchere pentru achiziționarea de mașini noi (chiar și pentru achiziționarea unui bolid de zeci de mii de euro) ori alte forme de sprijin pentru achiziționarea de panouri fotovoltaice și pompe de căldură, de-a moaca și de-a valma (fără ca oamenii nevoiași să se numere printre beneficiari); cu subvenționarea prețului energiei electrice, nu după consum ca până acum (când și bogații cu zeci de proprietăți au fost sponsorizați de către stat), ci exclusiv după venituri; cu deconectarea spitalelor și policlinicilor private de la Casa de Asigurări de Sănătate; cu imposibilitatea de sporire semnificativă a prețului de câștigare a licitației pe motiv că proiectantul a greșit. Și Doamne câte alte robinete prin care se irosesc banii publici s-ar putea închide dacă profesorii de economie ar fi consultați, dacă românul de rând ar avea unde, și mai ales cui, să-și spună părerea.
Și deși se discută, de ceva vreme, pe tema evaziunii fiscale, chiar dacă nu prea se zăresc semne clare că se vrea implementarea unui sistem fiscal eficient, care să bage spaima-n infractori (cum este în Germania și-n alte țări civilizate) și nici adoptarea unor măsuri elementare (cum ar fi pe linia fiscalizării comerțului derulat pe internet, a activităților desfășurate de organizatorii de nunți ori a agricultorilor particulari ce beneficiază de subvenții pentru a putea crește câte o mie de oi ori de a cultiva în sere din care ies tone de legume…), merită menționat că-n dosarele de insolvență judiciară Statul Român (prin Ministerul de Finanțe) reprezintă principalul creditor ce rămâne mereu cu ochii-n soare și cu mâna-n întinsă, iar în cazuistica instanțelor, dai și peste indivizi care au înființate zeci de SRL-uri (unde asociatul răspunde numai cu patrimoniul societății) și în care „plimbă” câte un bun (prin vânzări-cumpărări fictive) între firmele sale, câștigând averi din deducerea de TVA (imposibil dacă s-ar opta pentru aplicarea taxării inverse), iar din atitudinea procesuală adoptată (chiar și când sunt într-un final condamnați) reiese că li s-a meritat, mai ales că n-au nimic întăbulat pe ei pentru a face posibilă recuperarea pagubei. Și totuși, chiar dacă permisiunea de a deține SRL-uri fără număr (nu se cer reale garanții și nici cerințe referitoare la angajați) este, în esență, o inepție fără seamăn, ne ducem-nainte pe drumul ce dă într-o astfel de fundătură, făcându-ne că nu vedem cum, după ce o societate este lăsată lată (ca să moară, de datorii sufocată) pe masa credală, „bunul afacerist” își continuă nestingherit activitatea (la fel de abil și cu aceeași bună-credință) prin alte societăți în care este deopotrivă asociat-unic, administrator și unic angajat. Desigur, nu contest, sunt alte vremuri și chiar dacă ai devenit un rău-platnic, un datornic, nu mai înfunzi temnița până la plata obligațiilor pe care de bună voie ți le-ai asumat, dar parcă tot nu meriți să te mai ocupi, pe viitor, cu așa ceva.
Și țin să spun că astăzi am scris mai mult pentru mine, eliberându-mă – și curățindu-mi cugetul – de indignarea și adânca dezamăgire ce m-a cuprins odată cu ratarea momentului de a pune punct și de a o lua cătinel, în cinste, de la capăt.