„Ne trăim sărbătorile fără să știm prea bine ce înseamnă sărbătoarea în cuprinsul și adâncul sufletului omenesc. Totuși, fără ea viețile noastre ar fi mult mai sărace, iar zilele noastre ar curge mereu la fel. (…) Dar sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. O bucurie care ne face să ne simțim, pentru o clipă care se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile și mai limpezi contururile ei, că până și aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile și că iubim mai mult ce avem de iubit. Din păcate, în mulți dintre noi sărbătorile se uzează și își pierd strălucirea. Așa cum restul zilelor este la fel, la fel cu sine ne apare sărbătoarea prin ani, mereu mai aceeași, nu ne mai surprinde și nu ne mai exaltă. Și există oameni care nu numai că nu se mai pot bucura de sărbători, dar le resimt ca pe ceva mult mai supărător, chiar plicticos. Nu neapărat pentru că au un suflet sărac. Poate pur și simplu sunt prea triști, prea de tot obosiți de viață, prea obsedați de ceva care îi înstrăinează de lume. Sunt de plâns. În schimb, uitați-vă la copii și la sărbătorile lor: cum le așteaptă, cum le trăiesc, cum și le aduc aminte. Priviți la ochii lor când stau în fața minunii, când li se dezvăluie darul, când ascultă cântecul sărbătorii.” – Petru Creția, Sărbătorile, Luminile și umbrele sufletului, Editura Humanitas, 2015
Sagrada Familia – Sfânta Familie
De la Moș Nicolae și până la Sfântul Ion este, pentru copii, răstimpul de lapte și de miere, de adevărată pogorâre pe pământ a tuturor fericirilor, căci bucuria se revarsă acum ca mana din cer, și când dă Domnul Milostivul, dă de toate și mult: și vacanță, și joacă pe derdeluș, și jucării puse sub pom, și bani câștigați la colindatul din casă-n casă, și dulciuri la discreție.., și toate așezate sub taina Nașterii Mântuitorului.
Și da, într-adevăr, e suficient să surprindem strălucirea din ochii îmbucurați ai copiilor, picurul acela de dumnezeire scânteind în mii de raze, pentru a decide, fără zăbavă, să luăm de suflet sărbătorile, sau măcar să le lăsăm să ne meargă la suflet. Dar pentru asta e absolut necesar să ne încărcăm sufletul cu bucurie (echivalent cu „să ne bucurăm din suflet„) și să ne însuflețim sărbătorile, să le împodobim cu dragoste, cu dragostea nețărmurită, scăldată-n soare și „adetoatedătătoare”, vorba unui prieten de munte, cu obârșie încâlcită: moț, după mamă, neamț și ungur, după tată, și, pe fond, o rezultantă reușită, fiind un mucalit nemuritor și un om vesel din fire, ce debordează de bună dispoziție, și mai ales de bună stare, sufletul său păstrând nealterată abilitatea de a întâmpina fiecare clipă cu măiestrie, cu bucurie, cu un sentiment de mulțumire vie.
Iar pentru a nu lungi vorba, închei cu un fragment edificator dintr-o carte publicată în anul 1912, ce aparține unei scriitoare de origine germană (s-a născut în Pozsony, sub numele de Fanny Szelulics) și care surprinde, poate ca nimeni altcineva, frumusețile Carpaților și chintesența sufletului românesc.
„Atunci își aduse aminte de o zicătoare: în noaptea Anului Nou se deschidea câte odată cerul și cine era de față la această arătare, își vedea dorul împlinit. Dar asta se putea întâmpla numai celor cu inima curată. (…) În ziua de Anul Nou, în liniștea sărbătorească a străzilor nu răsunau azi strigătele felurite ale precupeților, iar rubedenii întregi, în haine de sărbătoare, cu copii în cap ținând sorcova, își făceau drum prin zăpada mare. Sorcova pregătită cu îngrijire de săptămâni de zile, se alcătuia dintr-o cracă de măr, una de păr și una de trandafir, așezate într-un ulcior, în care apa era schimbată în fiecare zi și care, în căldura încăperii, începeau să dea muguri și ba înfloreau câteodată. Cei cu sorcova se încrucișau adesea în drum cu plugușorul. Pocniturile de bice cu vârf de mătase, mugetul buhaiului și sunetul tălăngii străbătând aerul rece și liniștit, erau adevăratul semn al acestei zile de sărbătoare. Plugușorul umblă din curte în curte, și grăitorul zicea frumoasa colindă a sătenilor, care povestește de brazde negre de pământ, de semănătură și de seceriș, de grâul „în paiu cu trestia, în spic ca vrabia, în grăunț ca mărgăritărelul”, de aria „în calea vântului”. Apoi ură boierului rod bun și asemenea frumoasei gospodine, de care vorbea cu o desăvârșită gingășie, zugrăvind-o cum aleargă la cămară, spre a lua sita cea mai subțire cu mâinile ei poleite, și a face cozonaci flăcăilor, „cu papucii plescăind, din rochie vânt făcând, din cercei tolocănind. Și face colac frumos ca și fața lui Hristos, cu miere mi-l ungea, cu zahăr îl zăhărea, și când l-a pus pe masă, s-a luminat în casă. La sfârșit zicea că ar sta tot mai mult urând numai binele, dar îi trăgea dorul de casă, căci oricât de frumoase ar fi curțile boierești, cu șindril acoperite, cu var văruite, cu aur aurite, țăranului îi este mai dragă casa lui, chiar când nu e lipită decât cu bălegar. De altmintrelea, flăcăii trebuiau să meargă acasă, ca să nu rămână fetele nesărutate. Pentru cel care voia să audă și să asculte, sufletul țăranului român se oglindea întreg în colindă: adânca și sănătoasa lui dragoste pentru țarină și plug, simțul lui pentru tot ce e ales, cumpănirea sa cuminte care privea fără pizmă la bogăția boierului și se fălea cu puținul ce era al lui, și veselia-i glumeață și cuviincioasă. Stăpânitorii cuminți să asculte cântecele poporului. Dar cine le ascultă la București.” – Bucura Dumbravă, romanul Pandurul
Și cum ne aflăm la răspântie, vă urez din tot sufletul: UN AN NOU MINUNAT, PE CARE SĂ-L TRĂIȚI LA ÎNĂLȚIME ȘI-NFLORIȚI ÎN IUBIRE.