„Cică a fost odată ca niciodată…, că de n-ar fi nu s-ar povesti…, că doar nu-s dator a minți…”, o vreme destul de îndelungată (ce s-a dus învârtindu-se de parcă nici n-a fost vreodată) în care înjurătura și blestemul intrau sub incidența lapidării: „Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre, fie străin, fie băștinaș, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu” – Biblia, Vechiul Testament, Leviticul 24 : 16. Iar această practică penală barbară a iudeilor, întemeiată pe credința că hula e crima crimelor și păcatul de căpătâi, nu a reprezentat în istorie un caz izolat, multe alte stăpâniri (și ele la fel de vremelnice) adoptând măsuri DRAConice pentru stăvilirea sudalmelor de cele sfinte, dar în pofida încercărilor de „stopare la sursă” înjurăturile de grijanie (de anafură, de cuminecătură…), de evanghelie, de cădelniță, de cristelniță, de arhangheli, de precistă, de născătoare, de cruce, de răstignire… s-au perpetuat până în zilele noastre, chiar dacă omului i s-a repetat neîncetat că nu-i slobod nici să jure, nici să înjure.
Și dacă asta e realitatea, pare-mi-se „că-i vorba în propoziție”, în propoziția existențială de un alt viciu ascuns, de un alt defect de fabricație strecurat în păienjenișul instinctelor de care omul nu prea poate scăpa, înjurătura, ce la întâia căutătură (îmbucătură) este asociată cu furia, cu vulgaritatea…, dovedindu-se, de-a lungul veacurilor, un paratrăsnet pentru descărcarea nervilor, un sorb de refulare în limbaj, pe care l-a avut mereu lângă el și la care a recurs ori de câte ori cineva l-a supărat rău de tot sau când ceva tare neplăcut și pe neașteptate s-a petrecut, fiind îndeobște cunoscut că sudalmele distrag, oarecum, atenția și suprimă, întrucâtva, durerea, fără a avea însă un rol „terapeutic” injuriile proferate pentru a jigni, pentru a umili, pentru a face batjocură…
Și după cum bine se știe, nici țăranul român nu s-a lăsat lecuit în veci de acest nărav, spurcatele sudalme „finale”, adică cele legate de ultimul dumicat, de năsălie, de colivă, de comândare, de „mama mortii”…, fiind, fără încetare, la mare căutare (și întrebuințare), în lumea satului ardelean clădindu-se, în timp, și un alt inedit obicei, ca românii să înjure în limba ungurească, iar maghiarii, strașnic românește. Singurii însă care, potrivit legendelor, au ridicat înjurătura și blestemul la rang de artă (grobiană, desigur), de filosofie (primitivă) de viață au fost birjarii, ei suduind pe întrecute și pe nesăturate, „perlele” lor meritând a fi culese în colecții și „disecate” în lucrări de doctorat sociologic, câtă vreme, oricât de dezgustătoare sunt (sau ni se par), sudalmele și afuriseniile fac parte din identitatea culturii noastre populare.
Derutantă – și versatilă, cu o anume alură de ironie pe invers – mi se pare și expresia de limbaj licențios, ce caută, parcă, să te conducă pe căi greșite, fie la sensul de vocabular propriu persoanelor care au obținut un titlu, în urma trecerii examenului de absolvire, fie la înțelesul de permisiune de folosire, și nicidecum la depășirea limitelor bunei-cuviințe cum s-a statornicit, cu mențiunea că nici sudalmele și nici afuriseniile uzitate astăzi nu mai sunt ce au fost odată ( prea sunt pline de prescurtări și de gesticulări), singura care mi-a atras atenția fiind următoarea: „Să le dea Domnul dușmanilor mei patru mașini în fața casei: poliția, pompierii, salvarea și dricul!”, restul celor auzite în ultimii ani fiind, în mare măsură, fără vocație, fără inspirație adâncă…, chiar dacă tradiția vărsării nădufului pe diriguitori s-a păstrat încă intact.
Au trecut aproape 15 ani de când „aleșii zeilor” (și nicidecum reprezentanții poporului) au catadicsit să scuipe cu boltă (și cu poftă), în văzul lumii, peste rezultatul referendumului pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea la 300 a numărului de parlamentari, răstimp în care mi s-a făcut „dor” de Marea Adunare Națională, ce se întrunea periodic și dezbătea propunerile legislative redactate, în prealabil și în mod profesionist, de către un colectiv de juriști specialiști; în care majoritatea covârșitoare a membrilor aveau în spate o carieră profesională temeinică și cărora nu li se acorda privilegiul de a deține mașină, consilier și secretară, la scară. Ca atare, pentru că nu s-au conformat voinței norodului ( în dreptul constituțional, se spune că e supremă, deși în realitate e doar un basm de adormit copiii mari), acestor dregători, pe bună dreptate, li s-ar cuveni antica anatemă: „Arde-i-ar focul iadului!”
Rădăcinile și încrengăturile răului.
Când toată lumea e cu ochii pe resurse, „mințile prealuminate autohtone” au închis minele (prădate integral de către căutătorii de fier vechi), au lăsat să se stingă încet și sigur combinatele siderurgice, de celuloză și hârtie, de îngrășăminte chimice, de creștere a porcilor…, au fărâmițat fabricile printr-o serie de privatizări și de liberalizări menite să faciliteze aproprierea, pe doar „doi lei bucata”, de către „învârtiții ” socialiști preschimbați în veritabili capitaliști sau vânzarea la preț de sold către firmele străine, ce suplimentar au solicitat și ajutoare de stat pentru a le păstra în ființă. Numai la Brașov (și nu sunt brașoave!), unde am făcut armata, în doar trei decenii și „ca prin farmec” (al prostiei, desigur), a dispărut producția de mii de unități de tractoare și de autocamioane, recent fiind împinsă în faliment și Hidromecanica (mare producătoare de turbine și motoare); la Tohani-Zărnești, bicicletele Pegas și motoretele Mobra Hoinar au devenit deja istorie adânc îngropată, în timp ce uzina de armament de aici a rămas o palidă copie a ce însemnat odinioară, ca și fabrica de pulberi de la Făgăraș. Și situația este similară în întreaga țară, de am ajuns să stăm cu mâna întinsă la importuri, ca să producem (de regulă, doar asamblăm) și noi câte ceva. Și toți acești cârmuitori care, cu știință (sau, mai degrabă, din neștiință) și fără de conștiință, au pus România „pe butuci” sunt vrednici să primească de la vulg (cum consideră ei norodul) și într-un singur glas, apăsat: „Mânca-v-ar peștii!”
„Bube, mucegaiuri și noroi…”
E imposibil să nu le observi și, totuși, se fac că nu văd: urșii ce nu mai au frică de glonț și care au depășit pragul rezonabil de exemplare; codrii ce sunt „culcați de vânt” și cursele de Off-Road desfășurate în ariile naturale protejate – strict interzise în străinătate; arderea sau îngroparea deșeurilor periculoase importate de către grupurile organizate; depășirea nivelului de chimicale în produsele alimentare comercializate… La o astfel de atitudine indiferentă, de indolență crasă se asortează o zicere înmiresmată de speranță: „Da-v-ar Dumnezeu mintea de pe urmă” ca să faceți, imediat, ce se impune.
Hora putregaiurilor
Nu o dată, pe plaiurile mioritice, cam așa s-a procedat: ministerele și funcțiile de secretari de stat și directori de agenții au fost împărțite „frățește”, nu pe competențe, ci pe județe, fiind înscăunați un șirag de ignoranți (cu aere de atoateștiutori), ce s-au dovedit a fi servili (și deosebit de utili), conștienți fiind că depind, în tot ce întreprind, de baronul local care a binecuvântat nominalizarea. La o asemenea practică s-ar preta a ura: „sta-le-ar mintea-n loc iubiților conducători” ce susțin (și întrețin) schimbarea, odată la patru ani, și a cozii de la mătura femeii de serviciu, în loc să se preocupe de formarea, respectarea și salarizarea corespunzătoare a unui corp administrativ de elită; celor care se opun alegerii în două tururi de scrutin și chiar a limitării la două mandate a primarilor și președinților de consilii județene cum s-a decis în privința președinților de țară – altminteri tot cu „…escu” defilam și acum; celor care refuză implementarea impozitării progresive pe o „scară cu doisprezece fuștei” a veniturilor (nu-i de mirare: sunt o mulțime de politicieni plantați în funcții publice ce încasează cu mult peste zece mii de euro lunar) – poate singura soluție viabilă pentru atingerea echității sociale, așa cum, de multă vreme, ea a fost îmbrățișată de țările civilizate.
Strâmbătate e numele tău!
Și ar cam merge și o înjurătură de surugiu: „Nu i-ar primi pământul…” pe toți „demnitarii de la Curtea Domnească” care, pe cale ocolită, respectiv prin neîndeplinirea cerințelor de constituționalitate a articolului de lege vizând prescripția răspunderii penale (deși s-au scurs mai bine de cinci ani de la prima constatare de către Curtea Constituțională), au făcută posibilă generarea de efecte echivalente amnistiei generale, redând „gulerele albe” unui cortegiu de răufăcători ce s-au plâns, cu lacrimi de crocodil, pe la porțile Occidentului că sunt persecutați politic, iar acum le râd în nas magistraților care au muncit, pe brânci, doar așa de „florile-mărului”.
De un an și ceva, dacă ne urcăm pe dealul din spatele casei, aproape că vedem tromba de fum, aproape că auzim bubuitul tunurilor ce bat în vecinătate și care ne-au deșteptat din letargia „ne apară aliații…”, din iluzia vândută de „deștepții pământului”: că este îndestulătoare o armată mică și profesionistă și că nu este necesară o armată de masă – astăzi dificil de refăcut în condițiile în care stagiul militar obligatoriu a fost, din imbecilitate, desființat (deși în neutra Elveție nu s-a procedat așa), iar unitățile militare nu au fost toate păstrate și bine conservate, pe timpuri ființând astfel de unități și la Șintereag, și la Colibița…. De înzestrarea armatei nici n-are rost să ne răcim gura: industria de armament și de echipament e tot mai aproape de pământ, dar continuăm să acordăm diverse vouchere civile (Rabla, Casa Verde, Electrocasnice, de concediu…) deși luptele sunt după colț și „domnii ăi mari” (ce gândesc doar în ecuație electorală) iarăși se vor „scuza” cândva (Doamne ferește!), pe sângele nevinovat vărsat, că au fost surprinși nepregătiți, „cânta-le-ar popa la căpătâi chiar mâine” de mari strategi ce sunt, de imaculați (în integritate), de inegalabili…
Puterea care corupe…
Consider că și blestemul clasic: „Mira-s-ar lumea de capul vostru…”, chiar spus cu năduf, nu e de ajuns pentru a compensa netrebniciile pungașilor ce au deținut funcții publice și care au buzunărit statul (prin delapidare, prin achiziții publice directe supraevaluate, prin licitații trucate ori cu valori dublate sau triplate prin acte adiționale, subsecvente…); care au săvârșit „fărădelegi de funcție”: abuz în serviciu, trafic de influență, luare de mită, primire de foloase necuvenite; încasare „zeciuială” din valoarea totală a lucrărilor licitate, îmbogățindu-se peste poate…, peste noapte…; care au participat la marele ospăț al jefuirii avuției naționale și s-au ales, aproape gratis, direct sau prin persoane interpuse, cu câte un hotel (sau mai multe) la mare sau la munte, cu o întreprindere cumpărată pe nimica toată și aceea recuperată, de îndată, din fierul rezultat din demolare… Oricum, blestemul pomenit pare parfum, sau poate și apă de ploaie, raportat la schemele financiare la care s-au recurs pentru încasarea unor uriașe despăgubiri în cazul imobilelor naționalizate supraevaluate, tocmai în perioada în care poporului i s-a spus că s-a ajuns la fundul sacului, iar funcționarilor publici li s-au tăiat salariile cu 25 %. Ce buget ar avea oare statul român dacă, prin minune, ar capta „furăciunile” celor trei decenii de capitalism (canibalism)?!
„Unde ești tu Țepeș Doamne” și cu drepții tăi cu toți, când e plin în lume de hoți și de netoți?!
