O simplă zi, obişnuită, ce părea la fel ca oricare alta dinaintea ei, ne-a întâmpinat întâi cu grămăjoara de căsuţe somnoroase a satului de munte, situat în poiana dintre ape, iar mai apoi cu câțiva căpriori ieșiți la păscut, la marginea codrului în care păsăruicile ciripeau liniștite în coroanele copacilor.
Odată ajunși în golul alpin am asistat la zămislirea zorilor și revenirea pe cer a rotofeiului auriu cu chip bonom. Marea de ceaţă alburie nu-și părăsise încă culcușul făcut în căușul văilor și nici o adiere de vânt nu tulbura cuminţenia pământului.
Muntele era stăpânit de o armonie şi o acalmie aparte. Zarea era curată, iar în aer plutea un amestec ameţitor de arome : parfum de flori sălbatice, mireasmă de răşină și iz de muşchi umed, de putregai de lemn.
După un prim popas, mulţumiți în sinea noastră de semnele de vreme bună, ne-am îndreptat nerăbdători spre piscul ce surâdea în depărtare, urmând firul cărăruşei de culme, ce se strecura şerpuit printre ierburi, suind şi scoborând, iar pe alocuri ocolind vârfuri acoperite de câte un lan de jnepeniş.
În timpul urcușului spre gruiul placat cu lespezi de piatră, fără vreo veste însă, nori negri au apărut la un colț de cer, au cucerit în câteva clipe cupola și au început să-și preumble umbrele pe versanţi, după care s-au adunat laolaltă, în turme, și s-au năpustit asupra pământului cu rafale de vânt și ropote repetate de picături de ploaie sau grăunţe de gheaţă.
Vârful nu ne-a oferit nici o satisfacție și nici o perspectivă de panoramă, am rămas doar câteva momente și nici fotografii n-am făcut, căci fulgerele au început să brăzdeze cerul, iar tunetele să vibreze văzduhul.
Am coborât de pe culme într-o adâncitură mai ferită unde ne-am adăpostit. Nu pot spune cât a durat nebunia torenţială, dar mi s-a părut o veşnicie, căci pelerina de ploaie nu a făcut faţă la ruperea violentă de nori. Îmi amintesc doar că la scurt timp după încetarea ploii, norii au dispărut, la fel de repede cum au apărut, şi soarele a scos din joben, în compensare, curcubeul.
Ne-am schimbat câte ceva din haine şi am luat calea de întoarcere, singurul lucru ce ne aducea aminte de ploaia cumplită abătută din senin asupra noastră fiind bălţile pripăşite pe potecă, dar pe care nici nu încercam să le mai ocolim cât timp în bocanci se auzea lipăitul apei la fiecare pas.
Urmele urgiei abătute din senin le-am aflat în pădurea pe care am traversat-o la dus, dimineaţa. Era de nerecunoscut. Arbori frânți de la mijloc ori scoşi din rădăcini, dezgoliţi şi trântiţi alandala, la pământ. În faţa vijeliei au avut doar tăria unor biete beţe de chibrit.
Urmările urgiei erau și mai evidente pe malurile pârâului, albia acestuia fiind strămutată pe porţiuni mari, câteva poduri erau șubrezite de viitură, iar drumul era la tot pasul blocat de mari îngrămădiri de bolovani şi buturugi.
Apocalipsa apei stâlcise şi înfăţişarea satului. Câteva case erau năruite, iar restul erau nămolite. Oamenii erau uimiţi și umiliţi de schimbarea subită a satului. Ieșiseră cu toții în ogradă, dădeau tăcuți din cap și umblau fără rost de colo până colo, minunându-se de ce poate face natura în câteva clipe.
Aşa e şi în viaţă. Trecem în noul an cu desaga plină de năzuinţe și nădejdi, după care mărșăluim nepăsători și plini de noi prin filele calendarului, convinşi fiind, de naiva noastră inconștiență, că sfârşitul e hăt departe și că fără vreun semn sau simptom zenitul n-are cum să se preschimbe în amurg.
Nu e bine să punem filmul vieții pe „repede înainte”, să dăm ziua de azi pe ziua de mâine, nici măcar acum când lumea pare un paradis în paragină, când viața macină cu murmur înfundat și când casele stau încuiate și încruntate.
E o liniște apăsătoare, încărcată de amenințări, ce se așterne peste pământ ca o cenușă ciudată, cernită, căci tot tărâmul tare tace, împietrit de spaimă, în așteptarea unui lucru îngrozitor, de parcă acoperișul lumii e pe cale să se prăbușească dintr-o clipă în alta.
E important să facem totuși diferența între lucrurile implacabile și cele pe care le putem cumva schimba, să fim mulțumiți că suntem și mulțumiți cu ce avem, chiar dacă pare puțin raportat la ce am avut și am făcut, să naștem în noi bucuria de a trăi în simplitate, în spații strâmte și numai câțiva laolaltă, doar cei foarte apropiați.
Și la fel de esențial este să nu ne pierdem încrederea în viitor, căci oricât de negru e cerul de deasupra noastră, orizontul tot va căpăta la un moment dat lumină și limpezime, răsărind speranța că viața va fi iarăși vie și va zburda din nou zglobie, ca altădată.
Până atunci să rostim vorba țăranului român : „Cu Dumnezeu înainte”, dragilor!