„… un drum care începe cu mult înainte ca eu să-l întâlnesc și care se sfârșește mult mai departe decât e destinația mea” – Edward Thomas
„Nu știu alții cum sunt”, dar odată ce vine vara, mă simt ușor, bucuros nevoie mare că stau pe afară și că umblu, așa că nu prea reușesc să mă adun de pe drumuri, mai-mereu găsind cu cale…, tot timpul punând la cale… Că suntem mereu pe drumuri, printre suișuri și coborâșuri, e un fapt bine cunoscut, căci de mici am fost aruncați în drum și trimiși la școală, după cumpărături…, spunându-ni-se: „Pe aici ți-e drumul !”, fără a ni se înmâna o hartă, o busolă ori un răvaș de drum. Și odată ajunși pe drumuri, ne-am văzut fiecare de făgaș, dând kilometrajul peste cap, deschizând drumuri ori urmând numai pe cele îndelung călcate, făcând cale întoarsă pe la jumătatea drumului și apucând-o voinicește pe un altul, dând – sau dându-ne – deoparte din drum, cutreierând pe toate potecile ori umblând numai pe două cărări, călcând uneori pe delături, ori stând pe gânduri când ni se închid brusc drumurile – sau dau într-o fundătură – și întrebându-ne „Încotro… ?”, prin cele repetate răspântii.
Se mai spune că numai calea bătută – și pe deasupra: dreaptă și de mijloc – e cea mai bună. Nu contest că recomandarea făcută e întocmai, de principiu, dar uneori îmi pare că și Drumul Devenirii, și Cărărușa Mântuirii nu-s tocmai liniare și adecvat pavate, ci înguste, întortocheate, nesemnalizate și cu mult deasupra standardului de confort rezumat de expresia „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Psalmistul, redând căutările drumețului de cursă lungă: de a-și înviora sufletul, de a-și scoate inima la larg…, oferă asigurări de felul: „Pașii mei stau neclintiți pe cărările tale” (17 : 5) sau „Cuvântul tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (119: 105), după care trece la solicitări: „Doamne, netezește calea ta sub sub pașii mei” (5 : 8), „Lărgește drumul sub pașii mei” (18 : 36), „Călăuzește-mă pe drumul cel drept” (107 : 7), dar, neprimind vreun răspuns limpede (nici el și cu atât mai puțin un om de rând ca fiecare dintre noi) a făcut ce a știut și ce a putut, urmând, mai mult sau mai puțin, la întâmplare o cărare ce i se așternea la picioare, însoțit de veșnica urare: „Drum bun și cale bătută”!
Că drumul e un cuvânt simplu, dar încărcat de sensuri profunde, inclusiv de simbol sacru al vieții, confirma cândva și Jorge Luis Borges: „Nu destinația contează, ci călătoria în sine și drumul pe care îl parcurgi”, și Buddha care amintea: „Nu există drum spre fericire, căci fericirea este drumul, iar calea nu este în cer, ci în inima ta”, și Goethe care statua: „Drumul se face mergând”.
Și pentru a ilustra acest ultim precept am să reproduc un scurt fragment dintr-o carte aparte: „O drumeție e doar la un pas distanță de o poveste și fiecare cărare are ceva de istorisit. (…) Cărările se unesc. Aceasta este principala lor îndatorire, motivul cel mai important pentru care au fost create. Unesc locuri în cel mai pur sens al cuvântului și, prin urmare, unesc oameni. (…) Ele reprezintă cutumele peisajelor. Sunt acte înfăptuite consensual. E dificil să creezi o cărare de unul singur. (…) Cărările au nevoie de pași, căci, dacă nu sunt străbătute și îngrijite în comun, dispar. (…) În secolul al XIX-lea, în Suffolk, pe pârleazurile și în parii aflați la capetele unor cărări foarte umblate – între sate, de pildă, sau între biserici – erau agățate mici seceri, cărora sătenii le spuneau cârlige. Trecătorul lua cârligul și tăia cu el crengile care-i împiedicau mersul, iar când ajungeau la capătul cărării, îl lăsa la dispoziția unui alt trecător, care venea din sens opus. Astfel, cărarea rămânea îngrijită de toți cei care o foloseau.” – Robert Macfarlane, Vechile drumuri, Editura Polirom, 2022
Și tot din această carte am reținut un adevăr pe care l-am întrezărit și eu întrucâtva, fără a-l putea limpede exprima: căile pașilor sunt și căile minții, stimulând privirea și cugetul, capacitatea de a simți, de a fi, de a cunoaște, de a ne întoarce spre noi înșine și de a descoperi cine suntem cu adevărat. Nu pot să meditez decât mergând – scria Jean-Jacques Rousseau în cartea a noua a Confesiunilor sale -, iar de îndată ce mă opresc, nu mai pot gândi, adăuga el, căci capul nu-mi lucrează decât laolaltă cu picioarele, în timp ce Soren Kierkegaard afirma că mintea omenească poate funcționa optim la viteza medie de aproximativ cinci kilometri pe oră, ceea ce înseamnă că mersul nu este doar o acțiune prin care se accede la cunoaștere, ci calea cunoașterii însăși. Și în același sens, cartea relevă și o idee promovată de The Living Mountain (Muntele viu), și anume că autoarea Anna Shepherd a mers în munți nu pentru a se afla în aer liber, ci pentru a căuta interioare profunde, scobituri adânci, fiindcă pe munte ești mai presus de dorință, că acolo nu există extaz și nici nu poți ființa în afara ta, ci numai în tine însuți, ceea ce înseamnă că „Eu sunt !” e harul de pe urmă primit de la munte și versiunea proprie a acelui cogito al lui Descartes: merg, deci exist.
Orișicum, urmele de pași sunt, în sine, ecouri și umbre, inclusiv pe cărările copilăriei, iar drumurile vechi, bătătorite de copite ori de picioare goale, sunt lucruri magice, potente, pe care poți călători, anulând timpul, cu toiagul, și rătăcind de-a lungul multor secole, reamintind și de peripețiile celebrilor Hansel și Gretel – ce au presărat pietricele albe ca să găsească drumul înapoi – și care constituie, și-n zilele noastre, una dintre cele mai minunate povești ale lumii.
În ceea ce mă privește, nu cred că mai am vreme – și putere – să parcurg, pe jos, vechile drumuri ale lumii: nici Drumul de piatră din Gizeh (Egipt), folosit cu 2600 de ani înainte de Hristos și nici Sinail Trail (Calea Exodului lui Moise), de aproape 250 de kilometri, cu precizarea că miracolul despărțirii apelor se petrece și astăzi de două ori pe an în Golful Ulsan (Coreea de Sud) unde, pentru aproximativ o oră, între insulele Jindo și Mado apare un drum de uscat. Nici pe Ridgeway (Marea Britanie) – cea mai veche cale terestră, datând de cel puțin cinci mii de ani – nu cred că o să calce tălpile mele, și nici pe Doomway (Calea Pierzaniei), în fapt cărările maritime din aceeași țară fără de pereche, ori Amber Road (Drumul de Chihlimbar) ce leagă Marea Baltică de Marea Mediterană, sau Mount Kailash Kora (Tibet), unde se parcurg 52 de km în jurul muntelui, la o altitudine de cinci mii de metri, dar parcă tot m-aș duce, dacă Domnul mi-a da zile, liniște și sănătate, pe El Camino de Santiago (Drumul Sf. Iacob), pe oricare dintre traseele (francez, portughez, spaniol sau englez) marcate de pașii milioanelor de pelerini care se duc la Catedrala din Santiago de Compostela, itinerariul reprezentând un simbol al inițierii întemeiată pe ideea de drum ca parte al destinului călătorului și al căutării, și totodată un veritabil act de credință, de penitență, de reflecție personală…, căci e de la sine înțeles: Caminar es atesorar – A umbla înseamnă a aduna comori.
Până atunci, „dacă o fi să fie”, cu toții avem la îndeMÂNA PICIOARELOR, chiar și în imediata noastră vecinătate, câte un drum bătrân – martor tăcut al atâtor aventuri.
Drumul Măriuții (Mariei Terezia) din Pasul Gutâi
Drumul romanilor din Pasul Tihuța (Piatra Fântânele)