Pe un peron de gară l-am miluit cândva pe un copil, cu un pic mai mult decât îmi ceruse („doi lei de-o îngețată”) și am avut surpriza să constat că în câteva clipe m-a înconjurat cu frații și verișorii lui, cerându-mi insistent să le dau și lor, că doar a văzut el că am bani.
Altădată, am asistat la o discuție purtată în sediul unei bănci, între funcționara de la ghișeu și un băietan, ce avea alături o fetișcană cu un prunc în brațe și care era disperat că vin sărbătorile și nu poate ridica alocația în absența actelor necesare. Fiind Ajunul Crăciunului, când a trecut pe lângă mine i-am strecurat cuantumul alocației, precizând că e pentru copil, dar când am ieșit afară, în văzul celor care așteptau la bancomat, s-au luat după mine cu mâna întinsă strigând că nu le ajung banii nici de mâncare, „d-apoi de ceva haine”.
În fine, într-o altă împrejurare, în timp ce mă îndreptam spre piață, la un colț de stradă am întâlnit un clovn (o bătrânică, după conformația mâinilor și intonația vocii), ce oferea momente amuzante copiilor în schimbul unei eventuale recompense din partea bunicilor. La întoarcere, încântat de inedita inițiativă, i-am lăsat și eu ceva care să merite efortul, moment în care s-au desprins de pe scările blocului din vecinătate, unde ședeau la umbră, două coldușe zdravene, cerându-mi imperativ să le dau și lor „dacă tot i-ai dat și babei de la colț”.
Întâmplările mi-au relevat atitudinea pe care o adoptăm adesea față de Dumnezeu. Chiar dacă am primit, deși poate nu meritam nici cât negru sub unghie, vrem din nou „ și din aia, și din ailaltă”, repertoriul preferat fiind: „Ajută-ne Doamne…, călăuzește-ne Doamne…, ocrotește-ne Doamne…”, că doar nu-l costă nimic și are de unde, căci am văzut noi că a dat și la alții, care nici ei nu erau tocmai sfinții din icoane.
Pe de altă parte, neștiind ce trebuințe reale avem, solicităm Domnului să ne împlinească toate dorințele, atribuindu-i rolul de Moș Crăciun ori al peștișorului auriu, sens în care rostim iarăși: „Rogu-te Doamne și dă-mi…, și fă-mi…, și iartă-mi…”. În acest fel restrângem relația cu Dumnezeu la a implora îndurare, când dăm de rău și de greu, și la a așeza în cuibul rugăciunilor rânduri peste rânduri de rugăminți fierbinți, stăruitoare.
Nu-mi amintesc prea multe amănunte, dar în esență o istorioară citită cu ani în urmă povestea că în fiecare zi, când pleca la lucru, un om se închina în fața bisericii pe lângă care trecea și spunea doar atât: „Ion îs Doamne și-ți mulțămesc că mi-ai dat și zîua de azi”, până într-o zi când Dumnezeu i-a spus lui Sf. Petru: „Du-te și deschide poarta raiului, căci astăzi vine Ion. Nu a trecut dimineață pe la biserică”.
Nu știu dacă Dumnezeu are tăria și răbdarea să ne asculte cum cerșim necontenit, chiar dacă îndestulător ne-a creditat, fără a cere garanții, dar mă întreb retoric în ce ar consta ruga noastră dacă ni s-ar interzice să mai cerem ceva. S-ar preschimba poate într-o cuvântare scurtă, seacă și săracă, fiindcă n-am prea învățat să stăm de vorbă cu Dumnezeu. Nu îl percepem ca pe o ancoră ori ca pe un astru, și nici nu-l căutăm în fiecare ființă întâlnită-n cale, ci ni-l închipuim ca pe un scrib pontator, ce stă pe tron închis în turn și mâzgălește în catastif faptele bune pe coloana din dreapta și greșelile pe coloana din stânga. Nu obișnuim să practicăm o rugă simplă (precum Rugăciunea inimii), rostită cu sinceritate și smerenie, ci una grăbită și învelită în cuvinte complicate, învățate pe de rost, al căror sensuri le-am pierdut prin repetiție. E evident că nu-l putem tălmăci și nici nu ne putem cu el tocmi, dar nimic nu ne împiedică să ne ne apropiem de Dumnezeu, căci fără Dumnezeu suntem singuri pe lume și n-o să avem nici o luminiță în imensitatea și infinitul universului din care am răsărit pentru o clipă de strălucire telurică.
Nu suntem niciodată mulțumiți și nici nu știm mulțumi, ori o facem formal, în treacăt și în final de rugăciune, de parcă suntem stăpâni pe soare și pe soartă, iar binele și frumosul în care ne-am îmbăiat astăzi oricum ni se cuvenea. Ne spovedim și mâine o luăm fără rușine de la capăt, pe arătură ori pe drumuri desfundate și lăturalnice. Murmurăm cu pioșenie psalmii ori facem ocolul mănăstirii în coate și genunchi, dar zăvorâm poarta în fața copiilor colindători. Ne lăsăm grăbiți în genunchi și rostim iute rugăciunile, cu ochii închiși și capetele plecate, dar fără a avea întregul cuget conectat la cer. Poate n-ar fi rău să tăcem o vreme, să lăsăm liniștea să ne acopere. Numai astfel putem afla regăsirea de sine și o undă de comunicare cu Dumnezeu.
Cu vreo douăzeci de ani în urmă, într-o drumeție demarată din Valea Vinului și o primă noapte petrecută în preajma Ineului, am campat într-o poiană din vecinătatea fostei cabane Puzdrele (partea dinspre Borșa a Munților Rodnei) și pentru a nu fi nevoiți să dormim patru oameni într-un cort de două persoane, doi dintre noi am ales să dormim sub cerul liber într-o căpiță de fân proaspăt cosit. Îngropați în sacii de dormit, cu o pală de fân pusă deasupra noastră și în parfum de flori de câmp am stat până spre dimineață cu ochii larg deschiși spre cerul spuzit de stele și mărginit de siluetele întunecate ale brazilor. Nu știu câte stele s-au stins sub ochii mei în acea noapte luminoasă de august, dar am vie și acum amintirea acelor clipe de liniște, întreruptă doar arareori de câte un foșnet de frunze, un strigăt de păsăruică ori un lătrat depărtat de câine.
Peste câțiva ani, în Munții Țibleșului am repetat experiența de a nu lăsa nimic să se interpună între mine și cer. Aveam corturile instalate pe o poliță de piatră a pârâului, dar spre seară, pentru a fi martori la răsăritul soarelui de după Pietrosul Rodnei, patru dintre noi am urcat din nou în vârf unde am înnoptat sub cerul liber așezați într-o denivelare, închiși în saci de dormit și acoperiți cu o folie. Parcă eram pe acoperișul lumii, căci șiragul de sate de pe Valea Someșului și salba satelor de pe Valea Izei scăpărau în depărtare ca niște culcușuri de luminițe, în timp ce pe bolta completă a cerului, scânteiau stelele. Cuvintele sunt neîncăpătoare pentru a exprima sentimentul pe care îl încerci când te trezești dimineața cu fața scăldată în lacrimile lui Dumnezeu.
Pe înălțimile munților, suntem foarte aproape de Dumnezeu. Poate cel mai aproape. Îi simțim parcă răsufletul. Îi zărim parcă zâmbetul. Acolo sus, atârnați între verde și albastru, putem bate cu pumnul în poarta cerului, dar deopotrivă putem îngenunchea solemn pe muchia pământului, senini și strălucitori, gâlgâind de viață, de dragoste, de intensitatea clipei.
„Să nu spui, e dimineață și s-o expediezi ca și cum ar fi trecut deja. Privește-o pentru prima oară, ca pe un nou-născut care încă nu are nume” – Rabindranath Tagore.
.