S-a suit la ceruri steaua,
Ce mi-a luminat cărarea.
E cert că dorul de mamă și durerea de mamă sunt sfinte.
Rămâne o taină, pentru mine cel puțin, câtă iubire încape într-o inimă de mamă și ce putere de sacrificiu sălășluiește în sufletul ei, mare și mărinimos. Ori de câte ori consider că am pătruns, că am deslușit misterul dragostei materne, aflu mereu, de alte și alte exemple de dăruire, ce împing dragostea și jertfa de mamă, spre hotare nebănuite, vecine cu nemărginirea.
E o dragoste duioasă, smerită, ce se dă dezinteresat, fără a pretinde vreo dovadă și fără a dobândi nimic îndărăt, capabilă să accepte un compromis (doar de dragul „puiului mamii”) și să suporte senină chiar un supliciu, împăcată că-și poate vedea copilul împlinit. Orice greșeală, sau chiar fărădelege, comisă în asemenea împrejurări și pentru un astfel de scop, deși condamnabilă, e de înțeles și de iertat.
Nu poți afla afecțiune, mai multă și mai acută, ca în cuvintele „Mândra Mamii” sau „Mândria Mamii”. Numai ea, mama, te admiră (nu doar te acceptă), când alții te detestă, și te înțelege, când nici tu nu te mai înțelegi. Alintul și alinarea mamei sunt fără seamăn. Fără lacrimile, mângâierile și vorbele mamei, copilăria nu ar fi fericită, iar noi nu am fi ceea ce suntem, căci ea a vegheat discretă la devenirea noastră, din mugur în rod.
Și la munte, sunt multe mame: sălbăticiuni afectuoase, grijulii și curajoase. Pentru a-și salva puiul, cu un cioc mic sau cu o biată copită, ele înfruntă fără frică, gheare și colți de fiară. Când pericolul pândește-n preajmă, fără șovăire, jivina își ia în gură puiul și se cațără-n copacul cel mai înalt ori traversează râul năvalnic, pentru a-i afla scăparea. Și ele, nu o dată, cu urechile mereu la pândă, se culcă seara flămânde și istovite, dar mulțumite că puii dolofani dorm duși alături și dau fericiți prin somn din lăbuțe.
Dacă Dumnezeu e iubire, atunci raiul e plin de mame.
S-a suit la ceruri steaua,
Cu cei mai frumoși ochi albaștri.