Este extrem de curios modul în care un om oarecare își face o părere despre ceva (ce să mai spun de prejudecăți), felul în care lucrurile și întâmplările acționează tainic resorturile simțurilor noastre și sunt apoi reflectate și etichetate în conștiință, căci în fața acelorași stimuli senzoriali, imaginile și impresiile culese sunt mai mult sau mai puțin diferite, în raport de stadiul de acumulare a experienței, de capacitatea de analiză și sinteză informațională a fiecăruia dintre noi.
În periplul nostru terestru, cum lucrăm cu preferinţe şi obişnuinţe, ne ataşăm de câte un loc. Poate nu e cel mai frumos ori valoros, dar obârşia, locul de baştină, îşi pune pecetea pe firul vieţii noastre. Nu numai că ne defineşte (eşti al cuiva, de undeva) dar e şi punctul de plecare în lumea largă. Borna cu Km 0 e împlântată definitiv în ţinutul natal, unde am văzut lumina lumii şi unde am aşteptat să ne crească aripile pentru a ne putea lua zborul din cuibul părintesc. Dacă plăcuța cu „acasă” o putem dezlipi de undeva și să o așezăm altundeva, vatra părintească (chiar și figurativ, căci casele se mai surpă ori se mai schimbă), rămâne un reper de bază în sufletul nostru.
Mai târziu, viaţa ne tot duce şi ne aduce, cu sau fără rost. Dacă aflăm aiurea un locșor mai acătării, ne și mutăm iute într-acolo agoniseala. Ulterior, la ani distanţă, redescoperim schimbate locurile prin care ne-am perindat, inclusiv cartierul ori casa în care am locuit cândva. Ne simțim subit străini şi stingheri, deşi în trecut au însemnat foarte mult pentru noi. Acelaşi sentiment îl încercăm când reîntâlnim un prieten ori când recitim o carte care ne-a produs la prima lectură o revelație ori o vie impresie. După momentul revederii, respectiv a redeschiderii coperților, se-ntâmplă să ne întrebăm ce ne-a legat de acel om, de acea carte. Este posibil să fi avut o altă scară lăuntrică de valori, un cântar ce da erori ori poate un termen de comparaţie nu tocmai adecvat.
Sunt şi munţi care rămân mereu aproape de sufletul nostru. Peste o vreme însă, când urcăm iarăși în împărăția lor, parcă îi aflăm schimbaţi, deşi poate au fost la fel şi data precedentă. Personal, aveam o vale preferată pe un afluent al râului Cormaia. Era sălbatică, întunecată şi învolburată. Când recent am revăzut-o era însoţită de un drum pietruit (bolovanii au fost luaţi din vad şi aşezaţi la temelia drumului), iar cheile de la vărsare erau ciuntite pentru a permite lăţirea drumului. Sigur că apa îşi va aduce din nou bolovani şi buturugi cu care să-și mobileze matca, dar albia e acum adâncită și automat mai liniştită, iar drumului ce duce la stâna din deal i-a fost furat pentru multă vreme farmecul de altădată.
Inedită e și percepția spațio-temporală pe culmile munților. Dacă un debutant pe scena muntelui întreabă un cioban cât mai are de făcut până în vârf, acesta îi va spune sincer că e la doar doi pași distanță. La cât umblă el zilnic cu turma pe toate povârnișurile, nici nu e de mirare că i se pare o nimica toată restul rămas de parcurs, dar când novicele e cocoșat de un rucsac supraîncărcat și sâcâit de un bocanc nou, nerodat, fiecare metru și fiecare minut tinde să se îndrepte spre infinit, cum la fel de lungi ni se par clipele de cumplită cumpănă, când nenorocirile nu vin singure, ci însoțite și încâlcite.
Tot diferit, de la persoană la persoană, căci include o sporită doză de subiectivism, sunt preluate și prelucrate parfumurile unei pajiști presărată cu flori de câmp, fiind încadrate de cel în cauză pe o scară largă, între miresme și miasme, cum la fel este calificată aroma fructelor de pădure (între dulce și amar) ori ciripitul din zăvoi (între larmă enervantă și răstimp liniștitor). Și ce surprind ochii cuiva, sau simt palmele acestuia, nu e identic cu ceea ce reține vizual ori resimte tactil celălalt, de parcă nu au parcurs același traseu, fiindcă e limpede: unii văd exclusiv partea plină a paharului, chiar dacă e de lățimea unui deget, iar alții sunt obsedați de partea goală a paharului, chiar dacă conținutul e de lungimea unui deget.
Dacă învățăm să înălțăm o privire senină și recunoscătoare spre cer, în fiecare dimineață ce ne este dăruită, iar pe de altă parte nu uităm că fericirea are ca fundament bucuria de a trăi, pliată la rândul său pe sentimentul de a fi mulțumiți cu cine (cum) suntem și cu ce avem, în ființa noastră are loc un adevărat reviriment de percepție a vieții, singura pe care o avem și care merită trăită frumos și deplin.
„În zadar cutreierăm pământul ca să găsim frumusețea, căci dacă n-o purtăm în noi, n-o vom afla niciunde” – Ralph Waldo Emerson.