Iernile ultimilor ani, preponderent private de alb, s-au târât monoton și mohorât, ca un talmeș-balmeș de toamnă târzie și primăvară timpurie. Din acest motiv, cred, atunci când dă peste lume un ger de crapă pietrele ori se-ntâmplă minunea să ningă molcom, cu fulgi mășcați ce se „împăturesc” curat peste câmpuri, peste copaci, peste case, peste cugete…, mă cuprinde o stare de visare. Nu una de melancolie propriu-zisă, de nostalgie pură – ce presupune și o anume componentă de tristețe -, ci una de poezie, de reverie vie, veselă, reconfortantă și chiar luminoasă; nu una în care amintirile mă țin cu … Citește mai departe