Pe timp de război, când moartea se pune temeinic pe treabă, când omul nu mai are îngăduința de a trece cu gândul dincolo de clipa prezentă, fiind obligat să renunțe la năzuințe, și chiar la speranțe, pofta de viață, inclusiv trupească, sporește semnificativ, atingând cote nebănuite de înfruptare, de nerăbdare. Teama de a nu mai apuca ziua de mâine reînvie instinctul primar, animalic, ce poate fi exprimat cam așa: mai bine să-ți fie rău, decât să-ți pară rău. Ca atare, ca și vulturul din Munții Anzi, care mănâncă tot, cu lăcomie, riscând să cadă pradă altor răpitori pentru că nu-și … Citește mai departe