Judecătorului, i se cere cuvântul. Ca atare, din perspectivă pur procedurală, el dă cuvântul, curmă – sau limitează în timp – cuvântul ori acordă ultimul cuvânt, înainte de căderea legii, de rostirea dreptului. Totodată, prins permanent – între părțile litigante și la mijlocul chestiunilor viu disputate – într-un schimb de cuvinte, cântărește fiecare cuvânt, fără a crede, vreodată, pe cuvânt. Asta pentru că în sala de judecată, fiecare împricinat are un anume cuvânt de spus și căută să învedereze și să probeze o (în)călcare de cuvânt, o nesocotire a făgăduielii date, frumos exprimate de cerința: cuvântul dat nu se ia … Citește mai departe