După cum bine se știe, în prima parte de drumeție se urcă, se (ab)urcă, ca și-o curcă (beată!!!), pe două-trei cărări (sau printre poteci), căci beția vieții, ce doar la debut atinge nivelul de preaplin, este dată, din plin, de elan, de entuziasm, de sentimentul că orice-i posibil și aproape totul permis (sau acceptat), erorile fiind preponderent retractabile și, mai ales, scuzabile, puse pe seama euforiei, a lipsei de acomodare, a ceții matinale… Dincolo însă, de crucea amiezii, de granița mulțumirii de sine dată de dorința împlinită, și numai dacă se conștientizează că nu mai e nimic de dovedit, zarea … Citește mai departe