Ce infimi şi cât de infirmi suntem în infinitul spaţio-temporal, dar ce avizi de averi şi plini de poveri fără valoare. Suntem doar o cantitate neglijabilă în calea veacurilor ce se rostogolesc cu larmă-n lume, dar purtăm cu îngâmfare armura de lut şi alura de absolut.
Arareori avem timp să conştientizăm aceste simple adevăruri. Ne cocoţăm iute în bolidul zilei şi chiar dacă nu stăm prea confortabili, gonim nebuneşte între mic dejun şi cină. Sărim apoi sprinteni şi pe nesimţite, dintr-o duminică într-alta. De fiecare revelion rostim retoric, ca într-un ritual: „ Doamne, cum trec anii!”, după care rulăm iarăşi … Citește mai departe