Cu mai bine de două decenii în urmă, iarna urcam în munți cu vânătorii, însoțind pe verticală vânătorul repartizat în ultimul ștand de pe versant și care, de regulă, era așezat la pragul golului alpin, eu fiind înarmat, ca de obicei, doar cu aparatul de fotografiat, după care, ieșind din bătaia armei tovarășului de drumeție, contemplam și fotografiam, într-o tăcere albă, absolută. Și-mi amintesc, de parcă a fost ieri, că ne aflam undeva deasupra Văii Rebrii, în acea zi calmă, de iarnă, și cădeau din cer puzderii de fulgi argintii când, deranjat de o goană făcută la mistreț, un urs … Citește mai departe