In anii de început, când e vioi, și vesel și ferm convins de vântul prielnic ce-l împinge spre viața ce-l așteaptă toată dinainte să se-nfrupte, când consideră că soarele răsare doar pentru el și se crede „cel mai cel…”, la un cot de Prometeu și doar doi pași de Dumnezeu, omul în devenire e îndreptățit parcă să tăgăduiască zicătoarea bătrânească: „Nimic nu este întâmplător!” și să afirme, cu îngâmfare, că nu depinde de nimeni – în ceea ce privește parcursul – și că nici un prag nu este de netrecut. Și noi, ceilalți, la cald, suntem tentați să punem întâmplările … Citește mai departe