AMINtiri

M-am născut la sat și am copilărit lângă pădurea bătrână, de fag, a lui badea Ilie, ce începea în capătul locului nostru și care în a doua parte a lunii noiembrie se înfățișa deja ca un tărâm feeric, de poveste, fiindcă iernile erau rodnice în zăpezi, trainice – supraviețuind până la dezghețul din primăvară – și soseau negreșit, la timpul potrivit, cu tot alaiul de geruri strălucitoare, de viscole năpraznice, de ninsori ce coborau tot la câteva zile, omătul depunându-se în straturi până la pervazul ferestrelor.

Și, deși, de mult le-am cântat Aminul acelor ani, mutați de la noi în … Citește mai departe

CarCASA de toleranță

„Acum nu oamenilor doresc să mă adresez, ci ție, Dumnezeul tuturor ființelor, tuturor lumilor și tuturor vremurilor. Dacă le este permis măruntelor creaturi pierdute în imensitate și nevăzute de restul universului să îndrăznească să-ți ceară ceva, ție, care ne-ai dăruit totul, ție ale cărui legi sunt neschimbate și eterne, te implorăm să privești cu milă și compătimire toate greșelile inerente naturii noastre omenești; fie ca aceste greșeli să nu mai producă catastrofe. Nu ne-ai dăruit o inimă ca să ne urâm între noi, nici mâini ca să ne strângem de gât unii pe alții, să suportăm mai ușor povara unei … Citește mai departe

La Pieptul Pintii

Așa cum înspre apus, deși îl simte tot mai aproape, iar dacă pune mâna pâlnie la ochi chiar întrezărește, la orizont, clipa în care își va lua sufletul și-l va duce spășit acasă, în veșnicia raiului, omul nu prea dă nicidecum semne că i-a fost destul, dorind nu doar mai mult, ci și aia, și cealaltă, ci și acolo, și pe dincolo…, fără a cerceta – și fără a-și trage două șuturi undeva – nenumăratele ocazii favorabile irosite ori sine die reportate, de ar merita declarate definitiv moarte, cam tot așa dă ghes în ființa omului și vremea frumoasă de … Citește mai departe

Lină lumină

E capăt de toamnă și după ce s-au deschis într-un enorm evantai – sugerând că tot ce impresionează e lăsat la final – culorile s-au stins, treptat, alunecând în nuanțe de „cărămâi”, cum mai zic copiii la cărămiziu, adică de cafea caldă, ciocolată și castane coapte, și într-o suită de șoapte cu rezonanțe de „Mai rămâi, te rog, rămâi…”

Și ce soare bun și blând luminează calea acum!

În grădină, se face dintr-o dată lumină: frunzele cad și le adunăm, plătind umbra ce ne-au dat-o-n vară.

Ultimii fiori, ultimele flori.

În care ne mai scăldăm o dată sufletul, pe-afară, în … Citește mai departe

Munții minții noastre

„O, mintea, mintea are munți…”, ne reamintea, cândva, Gerard Manley Hopkins, preot iezuit și poet englez din epoca victoriană, rămas în memoria colectivă prin laudele aduse lui Dumnezeu prin mijlocirea imaginilor desprinse din natura înconjurătoare.

Și nu se referea la circumvoluțiuni, ci la mulțimea de munți monumentali: înalți, abrupți, întunecați…, pe care mintea – îngustă, întortocheată, cu limite de nedepășit – îi are de urcat pe calea devenirii umane înspre serenitate, întru desăvârșire, fiecare cu bocceluța și cu toiagul lui, pe cărărușa aleasă, pândită de prăpăstii personale existențiale, barată de pietre (sau chiar perete) de mai mare sau mai mică … Citește mai departe