„Au fost odată, ca niciodată…” trei martiri, ce au căzut la datorie – la datoria conștiinței și a credinței – în lupta pentru libertate, dreptate și proprietate. Și au făcut-o nu doar cu demnitate, ci îmbrățișați în moarte și-n mormânt, fiind împușcați mișelește pe la spate, împinși cu piciorul în aceeași groapă și chiar dacă, după șase decenii, s-a reușit localizarea și deshumarea lor, în chip înțelept s-a statornicit ca osemintele lor, amestecate, să fie așezate într-o singură raclă. Și de parcă nedreptatea ce le-a fost „dăruită” nu era îndestulătoare, celor trei-frați-curați (căci jertfa purifică și înalță) nu li s-a acordat toată cinstea cuvenită, rămășițele lor pământești negăsindu-și un binemeritat loc în Cimitirul Eroilor din Bistrița. Dar poate așa le-a fost hărăzit : să veșnicească printre oamenii obișnuiți.
Leonida Bodiu, născut în Poiana-Ilvei și fost ofițer al Armatei Române (calitate în care a luptat pe ambele fronturi ale celui de-al doilea război mondial) a pus bazele și a condus Liga Națională Creștină, cea mai importantă organizație anticomunistă din Țara Năsăudului, fiind ajutat de către Ioan Burdeț (cârciumarul din Rebrișoara) și Dumitru Toader, un gospodar de frunte din Rebra și chiar primar a acestei așezări.
După ce au fost trădați de câțiva apropiați (ca și în cazul lui Horea, Cloșca și Crișan), sub pretextul efectuării unei cercetări la fața locului (fiind acuzați că dețin un depozit de armament), în data de 24.06.1949 au fost coborâți dintr-o mașină a securității în satul Nepos și purtați dinadins pe ulițe „încălușați”, încătușați și purtând la gât câte o tăbliță pe care era consemnat : „Cine face ca noi, ca noi ajunge”, după care s-au îndreptat spre Dealul Crucii, locul în care se întâlnesc hotarele satelor Nepos, Feldru și Rebra. Pentru acești sfinți mărunți, s-a dovedit a fi ultimul drum, comandoul de securitate având misiunea de a-i secera cu pistoalele-automate pe motiv că inculpații ar fi încercat să fugă de sub escortă.
Cu un cinism fără de margini însă, triplul omor, săvârșit în Golgota Neposului, nu a fost raportat instituțiilor judiciare. Pe cale de consecință, la aproape șase luni de la trecerea lor în neființă, cei trei martiri au fost condamnați în contumacie, pentru uneltire împotriva statului, prin sentința penală nr. 1585/10.11.1949 pronunțată de către Tribunalul Militare Cluj, Leonida Bodiu la 25 de ani de muncă silnică, respectiv 20 de ani de muncă silnică pentru Ioan Burdeț și Dumitru Toader, la care s-a adăugat fiecăruia dintre ei câte 10 ani de degradare civică și nelipsita măsură a confiscării averii, iar alăturat lor și alte 63 de persoane, acuzate că au făcut parte din organizație, au primit pedepse cuprinse între 8 luni și 15 ani de muncă silnică.
Așa cum unii percep operele simfonice ca pe niște stupide „scârțăieli” (neputând concepe muzica fără strofe și intonații din gâtlej), așa cum alții obișnuiesc să facă glume grosolane pe seama alpiniștilor (neputând pricepe ce-i poate mâna spre înălțimi), tot așa s-a întâmplat și în perioada instalării comunismului în România. În acele vremuri tulburi, o mare parte a populației și-a așezat singură grumazul sub cizma tiraniei; s-a dezis, peste noapte, de Biserica Unită cu Roma (greco-catolică) și a trecut cu popa-n frunte pe malul indicat de către autorități; a predat, la prima somație, întreaga avere la colhoz, după care s-a așezat umilă la coadă pentru a primi o gamelă de mâncare. Nu consider că mulțimea care s-a conformat, fără a se revolta, este de arătat cu degetul (spaima ce i-a cuprins era prea mare pentru a mai putea riposta), dar de aici și până a-i prigoni și ponegri pe cei care și-au păstrat verticalitatea principiilor, mulți dintre ei sfârșind în temnițele și lagărele de exterminare comunistă, e cale lungă și de neînțeles.
În Eclesiastul (9:4,5) se subliniază că : „oricine trăiește, tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort. Cei vii… măcar știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic, și nu mai au nici o răsplată, fiindcă și pomenirea li se uită”, în timp ce poetul George Coșbuc, în poezia „Decebal către popor”, propovăduiește cam așa: „din zei de-am fi scoborâtori, c-o moarte tot suntem datori; totuna e dac-ai murit flăcău ori moș îngârbovit; dar nu-i totuna leu să mori ori câine-nlănțuit”. Ambele scenarii par să conțină fărâme de adevăr, dar un lucru e mai limpede ca orice altceva: nu oricine are tăria (nu prostia, cum zic cei ce se supun de bună-voie) de a lupta până la capăt pentru o idee, pentru un ideal și de a risca să fie ucis, ca un proscris. Și să nu uităm că fără martiri-temerari nici o răscoală și nici o revoluție nu ar fi avut vreodată loc.
