E acolo mereu, în fiecare duminică lăsată de Dumnezeu, în banca a doua, capătul dinspre culoarul central al bisericuței și chiar dacă o cunosc de ceva vreme, doar din vedere, nu mă satur să mă minunez de evlavia de care dă dovadă. Cu un sfetăr alb de lână împletită, pantaloni negri și un batic al cărui nod și-l aranjează periodic sub bărbie, are cu ea, de fiecare dată, o plasă cu trei pâini, pentru săptămâna care urmează. Le-ar putea cumpăra doar la ieșire, însă, cel mai probabil, le aduce cu ea, de dimineață, pentru a le sfinți în biserică, prin simpla lor prezență la liturghie. Câtă credință! Și chiar dacă e gârbovită de ani, obișnuiește să se ridice sprintenă în picioare ori de câte ori rânduiala slujbei implică facerea unei cruci. Și nu face doar una și nu oricum, ci închinându-se cu drag la icoane (dar nu cu gesturi largi, îndelung studiate) și cu o anume strălucire, de fericire, în privire. Pot doar să presupun că i se pare o blasfemie facerea crucii din poziția șezut, o lipsă nepermisă de respect și de recunoștință, iar când se întoarce la locul ei – deosebit de încântată – după ce i-a fost atins creștetul, de către preot, cu „darurile dumnezeirii” nu calcă niciodată pe însemnele imprimate pe covor, dintr-o anume superstiție ori poate că prea se aseamănă cu frescele de pe pereți.
Și țin să mai destăinui că ori de câte ori particip la slujba de duminică și o zăresc mărunțind o firimitură de rugăciune, într-o sublimă stare de seninătate și simplitate, îmi aduc aminte de prima – și cea mai complicată – dintre fericirile Evangheliei lui Matei : „Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este Împărăția Cerurilor”. Spun asta pentru că, spre deosebire de cele zece porunci, date lumii prin mijlocirea lui Moise și care conțin câteva interdicții clare și lămuritoare, cele nouă fericiri la care a făcut referire Iisus Hristos, cu prilejul predicii rostite pe munte și care vin în completarea decalogului, chiar dacă au doar un caracter de recomandare (fiecare fiind însoțită de câte un îndemn și o promisiune) sunt mult mai dificil de tălmăcit, de aici și diversele interpretări date prelegerii montane.
Se spune că poruncile consemnate în Deuteronom au rolul de a împiedica prăbușirea în prăpastia fără fund, în timp ce rostul fericirilor înscrise în „Proclamația de pe Munte” este acela de a călăuzi urcușul spre culmea desăvârșirii și reprezintă o veritabilă „Magna Cartha Moralitas”. În pofida acestui fapt de netăgăduit, cu voie sau fără de voie, de-a lungul timpului, sărăcia cu duhul a fost echivalată, în mod eronat, cu prostia, de la întâiul fuștei al scării, idioțenia, și până la cel mai de sus: imbecilitatea. Din acest motiv, când o atare etichetă este lipită pe fruntea cuiva, mulțimea va fi ferm convinsă că respectivul e slab de minte, și nicidecum smerit cu duhul.
Nu întâmplător însă, „marile fericiri” încep cu acest sfat sfânt. Sărăcia cu duhul, dincolo de faptul că nu are nimic de a face cu ignoranța și credulitatea, cu situația de nevoiaș ori de neghiob, constituie principala piatră de încercare (de regulă, de poticnire) a oricărui creștin, iar pentru a trece de acest prag e absolut necesar să te deșerți de tine (de EU, de măriri, plăceri și avuție, de stima de sine…), pentru a te putea umple (mintea și sufletul) cu Dumnezeu; să dobândești deprinderea de a crede fără a cerceta; de a nu-ți mai pune întrebări fără sens și de a înlătura orice urmă sau umbră de îndoială, nefiind la îndemâna oricui să rostească repetat, răspicat și sincer: „eu sunt mic (un nimic), iar tu ești MARE, iar lucrurile lumești pricinuiesc o gravă vătămare, a spiritului”. Pornind de la această premisă, mi se pare că accesarea nimicniciei și a umilinței, urmând calea smereniei și a simplității, reprezintă una dintre cele mai mari victorii pe care le poate repurta un om.
În ceea ce mă privește, cum deocamdată (sau, poate, niciodată) nu mă simt în stare să rezolv, în tot, acest subiect sensibil, o să-l las deoparte, cu speranța că voi reveni cândva asupra lui (dacă îmi va mai rămâne ceva timp, „știință și putință”), trecând la examinarea celorlalte puncte și subpuncte din teza cu „fericiri” a Evangheliei după Matei. În schimb, atunci când locul din banca a doua, capătul dinspre culoarul central al „Bisericuței de la Înălțime” va rămâne gol, n-ar fi nicicum de mirare ca Dumnezeu să spună: „Du-te Petre, cară pietre și fă-i casă veșnică la bătrânica noastră… Cea care sfârșește facerea semnului crucii pe încheietura mâinii stângi, căci inima mi-a dăruit-o mie demult”.
