În vremuri vitrege este esențial să ne păstrăm mintea întreagă: curată, calmă și cumpătată. Dacă o lăsăm pradă emoțiilor ori o abandonăm în răspântia tuturor vorbelor vânturate de-a valma, devine toxică și întunecă orizontul sufletului, riscând astfel să ne prăbușim în noi ca un copac putred ori să coborâm involuntar înlăuntrul sedimentelor noastre slinoase, a instinctelor primitive latente și să aducem la lumină lucruri ce nu fac cinste unui om rațional.
După iureșul și vacarmul în care ne-am dedat să ne ducem existența, filmul vieții noastre e pus inopinat pe „mute” și se derulează cu încetinitorul. Este, dincolo de orice îndoială, inedit, dar nu e chiar așa cumplit, cum pare la o primă privire.
În situații speciale, de izolare, când rolul de actor social ni se restrânge semnificativ, ne rămâne cel de spectator. Îl putem exercita fie cu ochii ațintiți mereu în ecrane și primind zilnic perfuzia cu doza de spaimă, fie căutând să contemplăm toate câte sunt prin preajma noastră ori să ne redescoperim, pe noi și bucuria de a citi, de a găti, de a povesti, de a juca table ori rummy cu copiii.
Ar fi optim și oportun să ne facem un plan cu lucruri de efectuat în fiecare zi: de săpat și stropit pomii din grădină; de făcut ordine în sertare; de „fabricat” un salam de biscuiți; de curățat în interior mașina; de selectat fotografii; de vizionat un film, de preferat comedii; de jucat cărți; de savurat o cafea în tihnă; de ascultat muzică clasică … Preocupări casnice, familiale, mărunte, dar care oferă liniște unui suflet obosit și îmbâcsit.
Eu vă propun astăzi și altceva. Paradoxal, se întâmplă nu o dată să trăim o viață în vale, dar fără a urca măcar o dată dealul de lângă, aflat la doar câțiva pași distanță. Acum însă, când vatra satului e „virusată” și habar n-avem când luăm sau dăm, dealul de deasupra ne așteaptă răbdător, la fel ca întotdeauna, aproape de cer și de Dumnezeu, cu aer ozonat, brândușe de primăvară și tril de păsărele.
Și la Bistrița, la o doar aruncătură de băț se află un deal deosebit, cândva fortificat, dar în pofida acestui fapt, n-am zărit copii urcând într-acolo însoțiți de profesori sau părinți, pentru o simplă lecție de istorie locală.
Această cetate veche a Bistriței datează din secolul al XIII-lea, fiind construită pe Dealul Burg (Dealul Târgului), la o altitudine de 681 m, imediat după invazia mongolă din anul 1241, dovadă fiind moneda din timpul regelui Ștefan al V-lea (1272) descoperită în timpul cercetărilor arheologice efectuate în anul 1970.
Din păcate nu există o stampă din care să reiasă conturul cetății. Nu știm precis unde erau amplasate turnurile de apărare (în afară de extremități) și nici unde era situată poarta de intrare în incintă, cel mai probabil în zona mediană, în locul în care este așezată acum antena de telefonie mobilă.
Era o fortificație atipică: alungită (peste 500 m), orientată Nord-Sud, ce urma fidel forma reliefului din dealul ce domina împrejurimile și oferea perspective îndepărtate, căci pe timpuri nu cred că era încă împădurit. Întreg dealul era acoperit de această fortificație, fiind facil de apărat, versanții fiind abrupți și dificil de escaladat chiar și astăzi, când doar pe alocuri se mai văd urmele zidurilor succesive de apărare, a șanțurilor și valurilor de pământ.
Nu a fost o cetate propriu-zisă, ci un loc de refugiu în caz de pericol, construit din piatră brută și prevăzut cu multe încăperi, așezate de o parte și de alta a limbii lungi de pământ pe care curge cărarea, iar raportat la spațiul generos din incinta zidului principal, este posibil ca fiecare familie să fi deținut o cameră în care avea din timp depozitate provizii și muniții.
Ca și în cazul Cetății Rodna (legată în legendă cu Cetatea Anieșului), o legendă locală amintește că sub o lespede din Biserica Evanghelică s-ar afla intrarea într-un tunel ce ducea cândva spre fortificația din capul dealului, spre care duce și astăzi o suită de drumuri ce se intersectează.
În anul 1457, orășenii se revoltă împotriva abuzurilor comise de Mihai Szilagyi (voievod al Transilvaniei și guvernator al Regatului Ungariei, ce a fost decapitat la Istanbul în anul 1460) și asediază cetatea din Dealul Târgului, denumirea provenind poate și de la poienile plate de la poalele lui, ce se pretau fără îndoială pentru ținerea de târguri.
Ulterior, în anul 1464, Matei Corvin vinde bistrițenilor cetatea din deal, aceștia obținând apoi permisiunea de a o dărâma și de a folosi materialul rezultat din demolare la ridicarea cetății de piatră a orașului, cu cele 18 turnuri de apărare și având ca nucleu Biserica Evanghelică.
Despre un loc uitat, ce merită vizitat, înscris pe lista monumentelor de categoria A, dar care nu este pus pe deplin în valoare, cercetările arheologice efectuate pentru scurt timp și pe o întindere relativ mică, în urmă cu cinci decenii, fiind vădit insuficiente.