Când o turmă de păcuine e scoasă la păscut fără stăpân, capetele plecate ale oilor au ochii ațintiți fără încetare pe ce face vecina din stânga și cum face cumătra din dreapta. E îndeajuns ca una singură să o ia iute spre tăpșanul din deal, ca toate să se ducă repede în direcția aceea, convinse fiind că răzvrătita a aflat de la cineva că nicăieri nu e nutrețul mai gras ca acolo. Nici nu ajung toate oile în acel loc, când i se năzare alteia că ar fi mai potrivit pentru pășunat versantul însorit și, cum face primii pași înspre costișă, toată turma o urmează, într-o necontenită alergătură, încolo și încoace.
Din păcate, dacă vreuna mai înfricată își închipuie că un lup dă târcoale turmei, se năpustesc înspre pădure, se lovesc de copaci, se încalecă și se calcă în picioare, rămânând fără suflare o mulțime de miei, dar bucuroase nevoie mare că măcar ele au scăpat cu viață dintr-un pericol așa de mare ce le-a pândit.
La un moment dat, dacă se răspândește o veste despre o boliște ce bântuie dincolo de deal și una spune șoptit alteia că a aflat ea pe ascuns, de la nu știu ce surată, că pe malul pârâului a răsărit azi-noapte o iarbă sfântă de leac, zvonul se răsfiră cât ai clipi și turma fuge mâncând pământul într-acolo. Degeaba li se spune că ajunge pentru tot boteiul și că oricum pentru vindecare e suficientă o singură plăntuță, nimeni nu ia în seamă sfatul și fiecare înfulecă cât apucă, din dorința de a nu rămâne cumva mai prejos, chiar cu riscul de a căpăta înfățișarea unor căpușe.
Ca să prindă câte o frunză și cele ajunse mai târziu, unei oi viclene îi scapără o idee și rostește cu voce tare un secret unei surori: „ iarba asta nu are putere tămăduitoare precum se zice, ci numai apa din covata de piatră”. Știrea se propagă ca fulgerul și tot cioporul aleargă spre lăcușor. Cum nu se știe exact cum se atinge efectul vindecător, câteva oi încep să bea cu lăcomie. Una împinsă de la spate, ajunge cu picioarele în apă, dar celelalte cred imediat că așa trebuie făcut, așa că intră toate câte au avut norocul să fie în primul rând, iar câteva chiar încep să se scalde în speranța că molima va sta departe de ele.
Stau îngrămădite și se împing în jurul ochiului mic de apă, căutând să ia fiecare cât mai mult și ajungând să creadă că e cu adevărat de ajutor chiar și cea care a scornit totul, repetându-și în sinea ei că dacă tot e așa mare învălmășeala, cu siguranță cunosc sigur altele ceea ce ea doar a intuit.
Dacă unei oi, prinsă în mijlocul grămezii, i se face rău, celelalte se îndepărtează și încep să șușotească, cum că ar fi căpiat și că boala e tare „umplucioasă”. Nici nu își pun problema că ar putea fi vorba de altceva, iar când biata victimă dă semne că vrea să reintre în ciopor, o soră justițiară o lovește năprasnic cu copitele, cu coarnele, și toată ciurda aprobă stigmatul și tratamentul: „Așa-i trebuie dacă nu s-a grijit!”
La turma de oi e nevoie de un cioban vrednic, de dulăi de stână care să se repeadă fără frică la orice jivină și de câțiva câini pentru întors. În felul asta, pășunea e porționată pe zile, fără a fi pângărit întreg imașul printr-o preumblare fără rost, iar turma nu ajunge pe buza prăpastiei, la discreția unui impuls, căci e suficient ca una mai credulă să se arunce în hău pentru a scăpa de te miri ce spaimă, și întregul cioporul își ia „zborul” de pe stâncă.
Doar atunci când păcurarul cântă molcom din fluier și câinii stau de strajă în șezut, turma începe să pască liniștită și împăcată. Iar dacă apare o molimă, un cioban priceput le ajută să se întremeze, dar nu închide primăvara oile în staul și, cu atât mai puțin, nu va da foc la pajiști și la clăile de fân, căci ce folos că va scăpa boteiul de boală, dacă totul în jur rămâne pârjolit și pustiit, iar oile vor fi răpuse de foame ori devin blajine carnivore.
