Raportat la data nașterii, sunt rodul dragostei din timpul sărbătorilor de iarnă, așa cum măierenii mai vârstnici – coțobreii, cum au fost porecliți – sunt rodul dragostei din zori, calitatea de instigator revenind „ghezășului de Bucureșci ce bucina la cinci” și care ridica întreg satul „în capul oaselor (osului) cu juma de ceas mai iute” decât se cuvenea. Cam așa o dădeau „pe râs” invidioșii – adică neputincioșii din alte sate – când venea vorba despre comuna ce s-a înălțat, prin propriile puteri de facere, pe culmea natalității și care a deținut, decenii de-a rândul, recordul național de mame eroine pe metru pătrat. În realitate – cum îmi povestea, cândva, un „jălbar” măierean, ce călca des pe la „tribunal” – meritul nu revenea „Mersului Trenurilor”, ci oamenilor „cu frica lui Dumnezeu și care nu se fereau din calea copiilor.”
Având astăzi o aură predominant academică, Alma Mater este, de fapt, o expresie de origine latină, înțelesul inițial fiind de „mamă care hrănește” la propriu, nu la figurat cum în timp s-a preschimbat.
De ceva vreme, în România, călugărițele primesc salarii și pensii de la stat și credeți-mă pe cuvânt, în afară de cazul în care n-au fost făcute cumva bugetare doar din motive pur electorale, mă bucur sincer că le-a fost „îndulcit” legământul de sărăcie, că nu mai au „ascultări” la plivit de straturi și îngrijit de vite…, dar la fel de firesc mi se pare să dăm salarii și pensii măicuțelor adevărate, „născătoarelor” de patru copii (precum a fost mama mea, Dumnezeu să o pomenească în rândurile drepților), de șase, de șaisprezece… Și nu pentru că lumea merge mai departe doar prin mijlocirea lor și nici pentru că „nu-i mninune mai mășcată ca pântecul ce plodește prunc” (cum se spune la sat), dar căutați, pentru o clipă, să vă închipuiți lângă ce cazan de ciorbă se-nvârtea o astfel de mamă în fiecare zi, mânată de grija punerii celor trebuincioase în el, sau cu ce cotarcă de rufe, ținute în prealabil în „leșie”, cobora iarna la râu pentru a le „soponi, bate cu maiul pe pciatră și a le clăti la copcă”.
Nu contest că în ultimii ani condiția femeii-mame s-a îmbunătățit semnificativ, dar truda cea de toate zilele le-a rămas, și nopțile de nesomn împănate cu griji, și ruga pentru puii dragi, și dorul de ei… Prin urmare, ar fi un act de echitate, că de egalitate nici se poate pune problema – oricât și oricum s-ar încerca – între măicuțe și „maici”, căci așa cum obișnuiesc evreii să spună: „mamele au fost create pentru că Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni”, adevăr întărit de către italieni ce subliniază că: „ o mamă bună face cât o sută de profesori…, iar dragostea ei nu are nici un fel de limite” și de un proverb cu origini românești: „lacrimile unei mame sunt aceleași în orice limbă”. Prin urmare, nu știu ce tupeu trebuie să ai ca să privești în ochii măicuțelor cu riduri adânci la ochi, cu bătături în palme…, ce se mai află încă printre noi și să le spui cu nepăsare: „Vouă… NU, numai la „maicile” din mănăstiri!”
Și iartă-mă Doamne dacă dau greș, lovind cu bâta-n baltă (cum mai fac câteodată) dar cred, cu tărie, că rugăciunile rostite la căpătâiul legănuțului, în timpul muncii istovitoare a câmpului…, sunt mai bine primite și mai curând îndeplinite. Și, pe deasupra, sunt absolut convins că tot ele, măicuțele noastre adevărate, vor afla o spărtură-n gardul raiului și ne vor azvârli înăuntru, în timp ce Dumnezeu, surâzând, va întoarce capul în altă parte, făcându-se că nu a văzut nefăcutul. Nu din drag de noi, ci din respectul adânc purtat mamelor.
Nu de mult, „domnii, ăi mari” au făcut un recensământ, ce pare uitat într-un sertar câtă vreme nu s-au înfățișat încă în fața țării cu un mănunchi de concluzii trase pe chestiunile naționale esențiale și care să fie însoțit de un plan detaliat de măsuri pentru creșterea natalității și, implicit, de stopare a îmbătrânirii populației; pentru păstrarea în țară a tinerilor – deziderat ce ar trebui să fie etichetat ca prioritate zero a oricărei guvernări… E de netăgăduit că fiecare tânăr ce trece granița, pentru a-și căuta un rost în lumea largă reprezintă o pierdere uriașă și ireparabilă pentru neamul care vede ducându-se pe „apa sâmbetei” șansa de a mai avea încă o familie închegată, încă o casă ridicată, încă un copil ce râde-n hohote la soare…, și e limpede că orice post de funcționar public ocupat pe alte criterii decât cele de competență și orice zi în care se mai permite cumularea pensiei cu salariul la stat constituie o ofensă gravă la adresa tinerei generații. Și tot aici se încadrează împingerea inaptă (să nu zic ineptă), spre senectute, a pragului de pensionare ori permisiunea conferită „șefilor” de a nu-și părăsi jilțul nici după împlinirea vârstei de 70 de ani, în loc să acordăm tinerilor prioritate de trecere (de promovare) și recompense pecuniare – printre atâtea alte vouchere și ajutoare sociale – celor ce aleg să rămână, la lucru, în țară. Căci e clar: dacă câștigul lunar s-ar situa la o cotă rezonabilă, la pragul salariului minim din țările civilizate, prea puțini tineri ar mai fi tentați să ia calea grea a străinătății, lăsându-și măicuțele, cu ochii înlăcrimați, la poartă.
„Iubirea mamei! nimeni n-o uită cât trăiește! / Anafură ce Domnul o-mparte și-o-nmulțește! / E masa-n veci servită-n căminul părintesc! / O dăruie oricărui, și-ntreagă-o dobândesc.” – din poezia fără nume (și de început) a volumului „Frunze de toamnă” (1831), aparținând lui Victor Hugo, urmată de două imagini-simbol a maternității.
