Nu pentru a ieși în față sau pentru a da lecții mi-am deschis acest blog, chiar dacă s-ar putea interpreta și așa. Și nici n-am decis dezvăluirea propriilor păreri, preocupări și preferințe pentru a-mi umple timpul liber; pentru a recupera răstimpul în care deontologia profesională m-a privat de dreptul la exprimare publică ori pentru că nu mă pot opri, nicidecum, din pronunțarea – și redactarea – de „sentințe”, deși s-ar putea crede și așa. Adevărul este altul și extrem de simplu: ori de câte ori găsesc – în cărți și pe hărți – o idee înaltă ori o imagine ce mă exaltă, în forul interior o resimt ca pe ceva oarecum nefiresc (și încărcat de egoism), dacă încerc să o păstrez doar pentru mine. Și de aceea, asumându-mi riscul de a se spune că ceea ce am aflat, în ulița existenței, este o banală „mărgică de sticlă”, mă încăpățânez în demers și asemeni creștinilor ce-și rostesc rostul prin propovăduirea credințelor la colț de stradă, prin împărțirea de broșuri trecătorilor (doritorilor), încerc și eu o stare de împăcare și de împlinire când pot da mai departe din darurile primite și, cu atât mai mult, dacă constat că sunt acceptate ori chiar apreciate ca un început de răspuns ori de revelație.
Conștient sunt și de aparentul (zic eu!) aspect de bazar al acestui blog de călătorie, prin viață, printre locuri, lucruri și locuitori ce merită să ocupe prim-planul, dar consider că întregul nostru trai cotidian este, de fapt, un conglomerat, așa cum reiese pregnant și din cărțile – concentrat de învățăminte: Jurnalul fericirii (Nicolae Steinhardt), A trăi pentru a-ți povesti viața (Gabriel Garcia Marquez), Raport către El Greco (Nikos Kazantzakis)… Și tot, preponderent, dintr-o atare carte – „minereu complex” înțeleg și astăzi, în prag de sfântă sărbătoare, să extrag câteva pietre prețioase de iubire, singurele apte a fi clădite, în miezul cetății sufletului, ca și fortăreață, de refugiu în ultimă instanță. Și cum recitirea unei astfel de cărți – unica pretabilă la reluarea lecturii de îndată ce ai atins punctul final – îți oferă posibilitatea de a descoperi noi și necunoscute conotații despre sensul și despre scopul vieții, dacă deprinzi „năravul” de a poposi printre rânduri, alăturat cugetărilor marelui scriitor (autor și al celebrei cărți „Micul Prinț”) și care au fost consemnate de-a lungul celui de-al doilea război mondial (în care prozatorul și-a găsit prematurul sfârșit, deasupra Mediteranei, ca pilot de avion), înțeleg să așez alăturat și câteva fotografii culese exclusiv din curtea casei mele în diminețile prezentei primăveri, convins fiind că nici un răsărit – și nici o reînviere – nu e aidoma cu cea de ieri, cu cea de alaltăieri…, ori cu cele ce vor urma, dacă Domnul ne va binecuvânta, toate fiind însă rezervate celor de veghe, în zori.
„Atunci când oamenii se urăsc, nu asculta expunerea imbecilă a motivelor pe care le au să se urască. Căci au multe alte motive decât cele pe care le spun și la care nu s-au gândit niciodată. Dar au tot atât de multe motive să se iubească. (…) De ce m-ar fi interesat, deci, motivele urii lor? O clădeam ca pe un templu, din aceleași pietre pe care le-ar fi folosit pentru a clădi dragostea.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„Nimic nu se poate face fără dragoste. (…) Iubești fiindcă iubești. Nu există rațiune pentru a iubi. (…) Nu-ți voi spune motivele pe care le ai ca să mă iubești, căci asemenea motive nu există. Rațiunea de a iubi este dragostea. (…) Iar dacă te-am scos din valurile mării, te voi iubi mai mult, căci sunt răspunzător de viața ta. (…) Nu-l iubesc decât pe acela a cărui moarte ar fi pentru mine sfâșietoare.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„La ce bun agoniseala unei zile, dacă n-o folosești pentru a înveseli ziua următoare? (…) La ce bun ceainicul de argint curat, dacă în jurul lui nu se mai celebrează, înaintea dragostei de seară, ceremonia ceaiului.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„Acea simplă stea din umbră: e o casă izolată. O stea se stinge: e o casă care se închide peste dragostea ei (…), precum liniștita mulțumire a tâmplarului care a terminat de lustruit o scândură frumoasă: Iată! E gata!” – Zbor de noapte, Antoine de Saint-Exupery
„Căci știu acum că a iubi înseamnă a recunoaște și a cunoaște imaginea citită dincolo de lucruri. (…) Atunci când… femeia sau Domnul, prin mila oamenilor, îți sunt date pentru un moment să le percepi în unitatea lor, numesc dragoste această fereastră ce s-a deschis în tine. (…) Căci dragostea adevărată nu se cheltuie. Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult îți rămâne. Iar dacă te adapi din fântâna adevărată, cu cât scoți mai mult din ea, cu atât e mai generoasă. – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„Nu-mi voi aminti niciodată de chipul tău. Tu ești Omul și tu îmi apari totodată cu chipul tuturor oamenilor. Tu nu ne-ai privit niciodată, dar tu ne-ai recunoscut deja. Ești fratele mult iubit. Iar eu, la rândul meu, te voi recunoaște în toți oamenii.” – Pământ al oamenilor, Antoine de Saint-Exupery
„Ti-am spus despre rugăciune că este exercițiu al dragostei, grație tăcerii Domnului. (…) Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. (..) Pentru prima oară, înțelegeam că măreția rugii vine, înainte de toate, din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-și are locul josnicia unui negoț. Și, de asemenea, că pentru a învăța să te rogi trebuie să faci ucenicia tăcerii. Că dragostea începe doar atunci când nu mai aștepți răsplată. Dragostea este învățătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învățătură a tăcerii.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„A iubi înseamnă a contempla. (…) Va veni ora în care doar numele ei îți va fi de ajuns ca rugăciune, căci nu mai e nimic de adăugat. Va veni ora în care nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici surâsul, nici brațul mângâietor, nici răsuflarea prezenței sale. Căci îți este de ajuns ca EA să existe. Va veni ora în care nu va mai trebui să-ți pui întrebări, pentru a le înțelege, nici asupra acestui pas, nici asupra acestei hotărâri, nici asupra acestui refuz, nici asupra acestei tăceri. Fiindcă EA există.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„Însă îmi închipui că, pentru tine, a iubi înseamnă a te naște. (…) Dragostea este, pentru tine, acea culoare a ochilor pe care o vedeai uneori la ea și pe care va fi ușor s-o întreții la fel ca pe o lampă. Și e adevărat că în anumite clipe cuvintele cele mai simple par încărcate cu o asemenea forță și că e ușor să alimentezi dragostea…” – Curierul de sud, Antoine de Saint-Exupery
„Mi-am dat seama, de asemenea, de unica fântână la care se pot adăpa sufletul și inima. Singura hrană care ți se potrivește. (…) Căci nu cunosc decât un singur act fertil, ruga, dar știu, de asemenea, că orice act e rugă, dacă e dar de sine pentru împlinire. (…) Transformați-vă în ramuri. Transformați-vă în flori și transformați-vă în fructe. Veți fi cântăriți la cules.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„Doamne, nu cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile tale nu sunt pentru simțuri. Dar îmi e de ajuns, pentru a mă vindeca, să-mi luminezi spiritul asupra casei mele. (…) Căci tu ești asemenea seminței minunate care ridică pământul la rang de imn și îl oferă soarelui. Sau acel lan de grâu pe care-l ridici la rang de lumină în privirea iubitei ce-ți surâde și-ți alcătuiește apoi cuvintele rugăciunii. Iar eu, dacă îngrop semințe, este deja o rugăciune spusă seara. Eu sunt acela care înaintează încet, răspândind grâul sub stele, și nu pot să-mi măsor rolul, căci sunt prea miop și nu văd mai departe de vârful nasului. Din sămânță va ieși spicul, se va transforma în carne de om, iar din om se va naște templul, spre gloria Domnului. Și voi putea spune că grâul are puterea de a asambla pietrele. Pentru ca pământul să se transforme în bazilică este de ajuns o sămânță purtată de vânt.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
„Dar cel care poartă în inimă o catedrală de construit, acela e deja învingător. Victoria e fructul iubirii. Doar iubirea recunoaște chipul pe care trebuie să-l modeleze. Doar iubirea conduce spre el. Inteligența nu are valoare decât în slujba iubirii.” – Pilot de război, Antoine de Saint-Exupery
„Cred în iubirea care se transformă în templu. (…) Doamne… dă-mi puterea iubirii! Ea este baston noduros în care te sprijini pentru a urca muntele.” – Citadela, Antoine de Saint-Exupery
