Sub stăpânirea invidiei, puternică și insistentă e tentația de a contesta calitatea de „Trimis…”, de „Ales…”a cuiva anume, de a pune piedică unuia cu adevărat merituos ori de a trage-n jos, lângă cortul (confortul) mediocrității, pe oricine caută să treacă dincolo de pragul comun, și, mai ales, de a recunoaște izbânzile cunoscuților doar „târziu în noapte”, după moarte…
Cuvinte meșterite cu măiestrie, pe deplin îndreptățite, despre cum ar trebui să fie… În realitate, lucrurile nu stau nici măcar pe aproape așa.
Căderea comunismului nu s-a produs pașnic, din senin. Pe altarul libertății noastre s-au jertfit tinerii temerari ce astăzi se zvârcolesc în morminte când văd pe ce mâini netrebnice a încăput țara asta și ce batjocură au făcut din ea: un loc de joacă și de jaf. Mă și mir câtă nepăsare putem proba prin faptul că nu le dedicăm măcar o zi de doliu național, o zi fără știri actuale – și reclame – la televizor, ci cu muzică simfonică potrivită și reportaje despre fiecare martir în parte. E chiar așa de mult?!
La Stalingrad și Cotul Donului, într-un război ce nu ne privea și în care ne-am implicat nepregătiți, au murit de-ai noștrii cu zecile de mii în câte o singură zi (striviți ca furnicile sub tălpile tancurilor în care n-aveam cu ce trage) și chiar dacă a trecut de atunci atâta amar de vreme, suntem, cred, singura națiune – pretins civilizată – ce nu s-a preocupat de identificarea tuturor gropilor comune în care au fost împinși cei răpuși și de ridicarea unor monumente funerare pe locurile sfințite de jertfa ce le-a fost impusă. Nu le-am cerut sincer iertare că i-am împins în gheara morții. Nu, le-am lipit doar, aiurea și aievea, calitatea de eroi (când sunt, de fapt, adevărați martiri) și i-am uitat, îmbrățișați de-a valma-n moarte, în pământ străin.
Sunt sate în care ostașii căzuți pe câmpurile de luptă nu sunt amintiți, cu nume și prenume, în rugăciunile aferente liturghiei de duminică, dar nu contenim ca pe episcopi să-i pomenim, fiecare după numele său, de câteva ori și să ne rugăm pentru sănătatea lor. Nici parastase nominale de Ziua Eroilor sau a Sărbătorii Sfinților Mărunți nu se țin în fiecare așezare, căci sunt primării și biserici care n-au fost în stare să țină, din generație în generație, o listă cu cei căzuți „la datorie”. Doar un cuvânt sforăitor, căci nu aveau nici o datorie, dar au murit, ca vitele mânate la tăiere, pentru că imbecilii conducători ai lumii, mânați de orgolii nesăbuite, și-au continuat jocul prostesc al copilăriei, cu soldățeii lor de plumb.
Marele Om Politic IULIU MANIU și Cardinalul Greco-Catolic IULIU HOSSU s-au aflat în prima linie a îndeplinirii idealului de țară. Cum i-am răsplătit? I-am lovit mișelește, pe la spate, ca pe Iulius Cezar, nu cu pumnalul, ci mai rău, cu ani de temniță grea, în perioada 1951-1953 cei doi martiri aflându-se sub același acoperiș, în iadul Sighetului. Și de parcă tratamentul inuman și degradant ce le-a fost aplicat nu era destul, la trecerea în neființă a domnului prim-ministru – curat ca lacrima picăturii de ploaie – l-am aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor – aflat la marginea orașului Sighet – ce nici astăzi nu a fost încă descoperită. Și în tot acest timp, am stat cu capul băgat în nisipul indiferenței, și ne-am făcut că n-am văzut, și ne-am mințit că nimic nepotrivit nu s-a petrecut.
Alexandru Ioan Cuza, întâiul domnitor al Principatelor Unite, a înfăptuit în cei șapte ani de domnie cât alții șapte adunați la un loc: reformarea justiției (Codul Civil adoptat atunci a rămas în vigoare până în anul 2011), a învățământului (fiind înființate și primele universități), a administrației publice, a armatei, a serviciilor poștale…, fiind pe bună dreptate considerat părintele fondator al României Moderne.
Și totuși nu am făcut zid când a fost forțat să abdice deși, prin secularizarea averilor mănăstirești (a fost vorba de 25 % din suprafața țării – închipuiți-vă câtă ură a stârnit!!!) și reforma agrară ce a urmat, Alexandru Ioan Cuza a procedat, ca nimeni altul în istoria țării, la împroprietărirea a peste 400.000 de familii de țărani cu loturi de teren agricol și locuri de casă și grădină, ale căror prețuri modice urmau a fi plătite în 10 ani, fără posibilitatea de a le înstrăina timp de 30 de ani, pentru a nu ajunge iarăși în mâinile marilor latifundiari. Și deși alții, în anul 1907, au împărțit țăranilor doar gloanțe, în timp ce EL, Cuza Cutezătorul, a desființat relațiile feudale în pofida opoziției fățișe și a afuriseniilor, noi, românii de rând, n-am catadicsit să-l apărăm când a fost expulzat din țară, trecând în neființă la Heidelberg (Germania), după ce i-a fost refuzată intrarea în țară, deși se afla deja pe patul de moarte. Dar am știut însă, la ceva vreme, să-i smintim osemintele, să i le strămutăm într-o catedrală, fără a ne întreba dacă nu cumva îi nesocotim vrerea de pe urmă.
Nicolae Bălcescu, un vizionar și un patriot ardent, a militat cu înverșunare pentru împroprietărirea țărănimii, pentru instituirea votului universal, pentru realizarea unei confederații europene… După înfrângerea revoluției pașoptiste, noile autorități nu i-au mai permis însă intrarea în țară (deși a încercat să o facă pe la Galați și pe la Turnu Măgurele în ultimul său an de viață), murind astfel, la doar 33 de ani, departe de țară, la Palermo, în Hotelul Alla Trinacria. Și în toți anii de exil, încărcați de sărăcie și suferință, ce credeți că a făcut Nicolae Bălcescu? A scris o capodoperă pentru țara în slujba căreia și-a pus viața: „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”! Cu capul plecat în pământ de rușine ar trebui să stăm și la gândul că a fost înhumat într-un loc necunoscut din Cimitirul Mănăstirii Capucinilor, în colțul ocupat de cei ai nimănui. Și nu a fost singurul care a murit în mizerie, urmându-l la zece ani distanță și poetul Andrei Mureșanu. Pentru a-i dărui un licăr de speranță, câțiva prieteni de nădejde din Brașov, unde acesta locuia, au pus mână de la mână pentru a-i publica un volum de poezii, dar să știți că nu ne-am înghesuit deloc să-l cumpărăm, pentru a-l ajuta.
Avram Iancu a urmat Dreptul la Cluj. Nu cred că întâmplător sediul acestei facultăți s-a aflat, multă vreme, pe strada Avram Iancu, la mijlocul căreia încă mai există clădirea (prevăzută cu o plăcuță comemorativă la intrare) în care Nicolae Bălcescu a încercat ajungerea la un acord între Avram Iancu și Lajos Kossuth. Cu totul alta ar fi fost soarta revoluției, dacă reprezentanții celor două mari națiuni din Ardeal ar fi înțeles că „unde-s doi puterea crește…”.
La prima adunare (30 aprilie 1848), Avram Iancu a venit aici însoțit de 2000 de moți, iar la a doua (15 mai 1848) a revenit pe „câmpul sfatului” în fruntea unei oștiri de 10.000 de moți ce l-au urmat cu sfințenie, și pentru că bunicul său a fost frate cu Horea (conducătorul Revoluției din anul 1784), și pentru că era prieten „la catarama” patriotismului cu Ilarian, Marțian, Bologa, Bărnuțiu, Poruțiu, Vlăduțiu, Șuluțiu… (ce nume sfinte!!!), mulți dintre ei fiindu-i colegi la Tabla Regească din Târgu-Mureș (Curtea de Apel a Transilvaniei), iar mai apoi în baroul de avocați.
Lui Avram Iancu i s-a oferit gradul de general de armată și, mai apoi, multe alte slujbe bine plătite, i s-au conferit decorații imperiale importante, dar pe toate le-a refuzat cu argumentația că vrea să fie decorată națiunea cu împlinirea promisiunilor, cu recunoașterea faptelor și drepturilor românilor transilvăneni. Decepționat, treptat, s-a însingurat, ajungând să colinde târgurile, să pună seara capul pe unde apuca (așa a și murit, pe o prispă străină) și să cânte cu jale, în răscruci, din fluierul său de cireș. Unde eram noi? Pe aproape…, dar ne uitam în altă parte!
Și Iisus Hristos a fost scuipat de mulțimea ce-l adulase când a intrat în Ierusalim; a fost lepădat de către apostoli – ce până atunci se dădeau mari viteji – și chiar trădat de către unul dintre ei pentru un pumn de galbeni; a fost schingiuit și pironit, între doi tâlhari, la stâlpul infamiei publice… De ce? Pentru că ne-a dăruit visul suprem: mântuirea!
Și atunci, mai are oare rost să mă întreb ce făceam noi, românii, când mercenarii generalului Basta au pătruns nestingheriți în cortul lui Mihai Voievod Unificatorul. Și ce soartă nedreaptă i-a fost hărăzită, cu trupul îngropat la Turda, la locul odiosului masacru și capul dus pe tavă la Mănăstirea Dealu (Târgoviște).
Pentru toate aceste motive și pentru că ni s-a dat șansa de a mai străbate, încă o dată, săptămâna ce ne amintește de Marii Martiri și de pătimirile lor, consider că e timpul potrivit să suflăm în spuza spiritului național (unul real, și nu pur electoral), să îl reînviem, cum fac deja, de ceva vreme, polonezii.