Vine o vreme – pentru unii, mai devreme, pentru alții, mult prea târziu – când omul realizează că dacă nu se mai grăbește, nu pierde, ci câștigă timp prețios, că durata e limitată și că selecția lucrurilor de înfăptuit este esențială, altminteri riscă să rătăcească prin hățișul vieții și să risipească, fără rost, și ce i-a mai rămas în punguța cu doi „bANI” a sufletului său. Tot cam pe atunci, conștientizând că postata (de cules ce-a cultivat) pe care o are în față e neîndoios mai scurtă față de întinderea lANULUI de ANI, legați în snopi cu amintiri, ce se află dindărăt, omului simplu îi este hărăzită și o altă revelație: că nu poate citi toate cărțile din bibliotecă; că nici în lectură nu trebuie urmat orbește tonul, dat de modă, la (c)uvertura mimetismului; că nu coperțile cartonate și fermecător decorate contează, ci conținutul capabil să-i producă un „tremolo” ( vibrația aceea, de natură spirituală, izvorâtă dintr-o inedită stare emotivă) și că e de preferat să citească (ori chiar să recitească) tot ce a scris un autor care i-a dat mintea ori sufletul peste cap, decât să parcurgă, disparat, câte-un roman, aleatoriu ori luat în ordine alfabetică.
Cartea pe marginea căreia consemnez astăzi câteva rânduri nu e un tratat propriu-zis de vânătoare, precum dă impresia la întâia căutătură, ci o carte născătoare de stare de bine. Și nu una ipotetică, extatică, ci una naturală, accesibilă, ce se revarsă din preaplinul unui suflet, a toate și adânc, simțitor, despre locuri ce par de legendă și personaje demne de basm. Și când spun asta gândul mă duce la Badea Novac, căruia un ortac i s-a adresat, în inconfundabilul grai bănățean: „Ai pușcat și tu porc… Și șe porc. Șciu că dacă mori mâne, Doamne feri!, mori împăcat!”, povestioara având și un tâlc: „Îi rămăsese bucuria țintuită pe el chiar și după ce a recunoscut că nu el împușcase mistrețul, așa cum crezuse o vreme toți ceilalți. Purta cu seninătate chipul omului împăcat cu ceea ce i se întâmplă, al omului sincer. Așa a rămas de atunci mereu până l-au chemat la cer goarnele neauzite încă de aceia cărora nu le-a venit rândul. Cu gustul fericirii ce a trăit-o câteva ore cât l-au privit ortacii, și pe el, ca pe un vânător de mistreț, îndulcindu-i sufletul.” Și pe Moș Miron Lirca țin să-l pomenesc, pe „cel ce știa și el de bună seamă, ca tot vânătorul cu minte și dreaptă înțelegere, că dacă Dumnezeu le-a hotărât și lupilor traiul pe pământ, atunci sigur și-or avea rostul și învoiala lor pe lumea asta. Așa că nu și-a asmuțit glonțul asupra lor decât atunci când năravurile și numărul lor au întrecut măsura, făcând rău, rânduielilor lui de paznic de vânătoare bun și chibzuit.” Dar cel mai tare și mai mult mi-a rămas lângă inimă Ieronim, căutătorul de coarne de cerb prin Mândra și Rugii Doamnei, ce „de copil învățase că toate își au locul și timpul lor în curgerea vieții și că omul sărac de la munte silit e să învețe mereu – și să nu uite! – cum și de unde să agonisească puținul atât de trebuincios traiului. Fiindcă nimeni nu s-a îmbogățit păcălind sărăcia cu câte o vădruță cu mure ori mâncând o vară întreagă numai bureți dinstuiți cu ceapă și o lingură de făină de iuțari uscați și apoi mărunțiți… Drept e că și nimeni nu a fost mai mulțumit și mai împăcat cu viața lui în afara unora ca el… (…) Până și pe Floarea, muierea lângă care-a strâns anii cu zecile, tot pădurea i-a dat-o. Floarea nu era de-a locului. Femeie văduvă, dar fără copii (…), venise cameniță la lucrătorii de la pădure și așa, întâlnindu-l pe Ieronim și plăcându-se unul cu altul, n-a mai plecat niciodată de lângă el. Într-o duminică, după voia femeii, și-au pus pirostrii de ferigă împletită și, îngenunchind pe malul lui, amândoi au băut deodată apă din pârâul limpede ca și cleștarul, după un vechi obicei muntenesc. Așa cum curge apa la vale să curgă și viața lor împreună. Lin sau zbuciumat, dar să nu le sece dragostea împreunată nicicând…” – Sorin Gârjan, „Focul patimii bătrâne, vânătoarea…”. Ce istorioare și învățăminte de viață !!!
În actuala epocă, sărită parcă de pe fix și încrustată-n felurite ciudățenii, în care televiziunile de știri doboară recordurile de „rating” când pun în prim-plan actele de violență extremă comise de un om („neom”) asupra altui om, iar în cinematografie cele mai mari încasări tind să le înregistreze „thrillerele” ce șochează și peliculele ce scot la iveală murdăria umană, scriitorul Sorin Gârjan izbutește să înfățișeze într-o manieră curată, lipsită de orice brutalitate, înfruntarea dintre om și sălbăticiune, să sublinieze rolul și rostul vânătorii într-o lume „Cu mulți, mult prea mulți răpitori mari. Văzând urșii cum umblă prin sate sau pe marginea drumurilor mari, ziua și noaptea deopotrivă, ai crede că nu-i mai încape muntele… Dacă le știi năravurile și legea poți chiar să juri că-i așa. În munte au rămas să-și stăpânească „revirul” urșii cei mai puternici, dominanții, restul, în căutarea propriului ținut peste care, cât îi țin puterile, așadar vremelnic, să domnească și ei vătafi, au pornit în pribegie. (…) Și această rupere a stabilității speciilor aflate și ținute de vânătoare până acum în oarece echilibru nu e „de bine” nici pentru ei nici pentru restul vieților care se confruntă cu foamea răpitoarelor și îndrăzneala lor de a și-o astâmpăra.” – Sorin Gârjan, „Focul patimii bătrâne, vânătoarea…”, Editura Mirador, 2022.
„Trag nădejde că s-or mai afla printre vânătorii mai tineri câțiva care au auzit și mai folosesc în graiul lor vânătoresc expresia pe care am îndrăgit-o mereu și anume „a cântat pușca!”. Cu ea m-am pomenit ori de câte ori venea vorba despre focul de armă. Cât așteptam, gonaș fiind, prins ca în menghină în huceaguri de nepătruns, să-i aud glasul la ștanduri ori strigătul vreunui alt gonaș anunțând că „ a mai cântat pușca o dată”. (…) Clipele acestei așteptări, pentru cel ce le-a suportat vreodată cu pușca în mână, se știe, sunt și cele mai lungi.. Ele par a da inimii vânătorului alt tâlc, altă tresărire a vieții.. Trosnetul focului carabinei veni ca o descătușare, până hăt departe, trecând peste văi și culmile pădurilor deja înnoptate, vuia vestea că un vânător și-a împlinit rostul. Uneori părând a se stinge dar, în răstimpuri se reaprindea, mai pâlpâind în ecouri o vreme…” – Sorin Gârjan, „Focul patimii bătrâne, vânătoarea…”, Editura Mirador, 2022.
„Sunt în viața noastră oameni pe care de cum îi vezi știi că nu-i vei uita nicicând. Precum sunt alții care n-au niciun gust, nu-ți spun nimic chiar dacă vorbesc într-una. Oameni sortiți uitării înainte de a-ți ocupa în vreun fel sau altul viața. (…) Minte liniștită și ochi ager, mers cumpătat și așteptare bine chibzuită, simțuri fine ca mecanismul ceasurilor elvețiene… (…) Vârfurile munților ajung și rămân în ochii tuturor indiferent de unde sunt privite sau râvnite. Ca și oamenii aparte, Nu ai cum să îi uiți.” – Sorin Gârjan, „Focul patimii bătrâne, vânătoarea…”. Sunt doar câteva spicuiri din caracterizările făcute altora în cuprinsul acestei cărți, dar consider că ele se potrivesc la fel de bine și lui „domn Sorin”, cum i se adresează ortacii încă din anii de demult, când îl însoțeam și eu „înarmat” cu vechiul aparat de fotografiat. Nu voi intra în alte amănunte personale (în afara celor amintite deja cu ocazia prezentării cărții „Mai ții minte, suflete?…”), dar n-am cum să nu remarc, încă o dată, darul de neprețuit ce i-a fost încredințat: de a descoperi o mulțime de „MICI” minuni presărate peste locurile aparent obișnuite, bătute la pas, și sufletele de rând cunoscute la ceas de popas.
„Știu s-a schimbat lumea!… Nimic nu mai este cum a fost!… Nici omenia, nici sărăcia ori avuțiile, nici bucuria,… nimic nu mai e „cum” și „ce” a fost altcândva. Așadar, nici vânătoarea… Lumea vânătorii, așa cum e aceasta cu care unii dintre noi, vânătorii mai îmbătrâniți în patimă, ne vom reîntâlni în paginile acestei cărți (cu nostalgie desigur!), în vreme ce ceilalți, mai tinerii noștri ortaci par a nu avea prea multe în comun, lumea aceea nu mai trăiește… Doar neodihna amintirii ei, cei dintâi caută a o învia ori de câte ori pornesc și acum la vânat… Sunt rare prilejurile și ortacii care să-i facă să spună la sfârșitul unei vânători, în gura mare altora sau neauzit, doar lor înșiși: „Ce vânătoare frumoasă!… Ca pe vremuri!” (…) Întrebarea care a dat titlul acestui text, de bunăseamă, nu-mi aparține. Ea mă obligă însă, oarecum, să am propriul răspuns la provocarea ei răutăcioasă. (…) Cum aș fi putut ajunge la acel răspuns altfel decât stând dureros de sincer de vorbă cu vânătorul din mine, căutându-i vinovățiile și faptele bune și apoi cântărindu-le cinstit. Se întâmpla în preajma Crăciunului tot acest zbucium al prigoanei simțirilor vânătorului cu lumea potrivnică din jur și asta mi-a readus în ființă fiorul celui mai frumos „Crăciun” al meu… Unul pe care tot vânătorii i-l datoram… L-am trăit cu zeci de ani în urmă înnoptând în adâncul pădurii, într-o colibă părăsită și șubredă, în așteptarea câinilor mei plecați cu mistreții și neîntorși la vreme-napoi. Era noaptea dintâi a Crăciunului… Afară omăt și ger strașnic,… un cer înstelat cum rar am văzut de atunci încoace,… și, târziu, când nădejdile și puterile trupului au început să mă lase, ca un ortac bun mi-a venit în vizită luna cu vraja tăinuitoare a strălucirilor ei… Acestea sunt, de bună seamă, clipele sincerității fără de greș. De atunci, din noaptea aceea de Crăciun însingurat (dar cu Dumnezeu trimițând asupra-mi tot Raiul frumuseților iernii pământești) am rămas cu un tâlc de care nu mă mai pot îndoi: doar în singurătatea depărtării și în durere simți cu adevărat ce-ți lipsește! E puțin?… Zic că nu!… Fiindcă dincolo de povestea sufletului meu de vânător trecut prin atâtea în nestarea lui, vor rămâne și în sufletul altora ceea ce trăind și scriind am dăruit fără de altă plată decât bucuria… (…) Așa că, din pribegirile mele vânătorești (chiar și atunci când fierul puștii lipsind de pe umăr părea a-i lua vânătorii adevărate rostul…), dacă mi-a plăcut pâlpâitul sau flacăra vreunei stele ce mi s-a jucat cu gândurile printre cioburile ferestruicii vreunui locaș pustiit în sihăstria puțin știută a muntelui (o fereastră atât de mică și de neînsemnată pentru alții, dar, pentru mine, cât Poarta Raiului de cuprinzătoare…), scriind v-am făcut părtași ai jocului meu cu fericirea și împăcarea deloc râvnitoare la alte bogății în afara mărețiilor naturii, un joc ce-l cred moștenit din vechimea și înțelepciunea sângelui care poartă ducând spre mai departe amintirile fundamentale ale lumii… (…) Fie că am stat noaptea târziu, însingurat în fața focului privindu-i zbaterea în vatra lui de piatră afumată (cine știe de mâna cui cărată și puse de-a dreptul pe pământul vreunei colibe șubrede și părăsite din munte?…) ori, pur și simplu, doar tolănit în iarba înaltă a zilei de vară, cu pălăria vânătorească trasă pe ochi apărându-mă de soarele ei orbitor, ori că, stârnit de vreun semn de viață al jurului, aflându-mă la pândă sau în ștandul goanelor lungi, gândurile mele treze mi-au tot fost iscoade puse de neastâmpărul vieții să afle, de s-o putea, câte-n lună și-n stele despre sufletul meu. De le-aș fi notat pe de-a-ntregul așa cum le-am și simțit gustul în clipele acelea și nu doar ca pe niște frânturi de aduceri aminte… Chiar și așa ele stau mărturie despre câte vin și trec prin mintea și sufletul vânătorului adevărat atunci când nu îl copleșește doar porunca împușcării. Sunt mărturii dăruite!… Ca și atunci când dacă mi-a tremurat inima-n gât sufocată de emoția bucuriei ascultând mugetul cerbilor sau înghețând de sfială ca martor al dansului de iubire al cocoșilor de munte, fiți siguri, ceea ce am încercat a vă oferi scriind, nu doar fotografii de cuvinte și chipuri de viață sălbatică au fost… Cât mai ales vraja vieții căutate neîncetat. E ceea ce aleg fără încetare de pe talgerul sorții de parcă n-aș ști să fac altceva decât să trăiesc și să-i culeg vieții podoabele risipite și, până atunci, nebăgate în seamă!… Nici cât de bine fac asta nu știu, dar mă căznesc să nu las în urma vieții mele doar risipa a ceea ce mi-a fost dat și voi isprăvi curând… Când toate se vor isprăvi și pentru mine. Până aici ne asemănăm, sunt sigur. Toți oamenii caută asta. Simt însă cum se adună anii și, iată-mă obligat, să trag după mine cufărul tot mai greu al amintirii, bagajul nevăzut de alții în care am înghesuit nu doar ceea ce am trăit din porunca destinului, ci mai ales, ceea ce am văzut și auzit din alte porunci, cele lăuntrice ale firii. De aici încolo încep să nu vă mai semăn. Fiindcă fiecare om are propria lui formulă magică după care înțelege lumea și viața ei.” – Sorin Gârjan, Focul patimii bătrâne, vânătoarea…, Editura Mirador, 2022.