Dacă în diminețile de duminică ne-am deprins, eu și doamna mea, să trecem în revistă, cu câte o cană de cafea fierbinte-n mână, toate noutățile botanice, depunând, pe fiecare petală, salutul de bun-venit încărcat de recunoștință, pe parcursul săptămânii obișnuiesc să-mi încep zilele de primăvară în fotoliul din balconul ce dă spre amfiteatrul grădinii botanice – miniaturală, desigur – din spatele casei. Nu una franțuzească, exagerat de ordonată și de clar delimitată, ci mai degrabă englezească, în care, pe doar patru arii de teren, conviețuiesc pașnic sute și sute de semințe, de bulbi, de arbori (chiar și doi mesteceni strămutați din vârful livezii părintești) și diverși arbuști ce ne colorează decorul cotidian, în fel și chip, de-a lungul întregului an. Și după ce urmăresc, pentru început, ca la un spectacol de mare gală, inimitabila punere în scenă a naturii, închid ochii și ascult, îndelung, simfonia mierlei ce și-a stabilit cartierul general în gardul viu al unui vecin; trilurile, intercalate cu șuierături, ale unui florinte, ce anul trecut și-a crescut puișorii în tufa de ienupăr din fața casei și care avea obiceiul de a zbura pe pervaz și de a se uita la iconița pusă-n fereastra de la bucătărie; ciripitul mărunt al vrăbiuțelor ce și-au fixat gutuiul meu japonez ca loc de întâlnire pentru „tragerea la sorți” a perechilor.
Mare mi-a fost însă mirarea – dar recunosc că mă minunez repede și repetat – când, asemeni unui moșu-Lică/Lelică ce se încrede la nesfârșit, cu seninătate (senilitate), în puterea sa de seducție, riscând să fie etichetat libidinos, coana iarna – ce se crede la fel de tare și de trainică – a catadicsit să împrăștie fulgi peste flori, împingând mercurul termometrului la subsol, dar în pofida acestor potrivnicii, posesorii de pliscuri, cu puful înfoiat, de înfrigurare, au cântat tot la fel de fermecător, de parcă nimic aparte nu s-a întâmplat.
Ca și în cazul lui Iov, e lesne oricui să facă pe grozavul când toate-s „șfar-linie” și toate „merg strună”: și pe soare, și sub lună. Problema curajului se pune abia atunci când peste el se prăvale o grea piatră de încercare, când treburile nu mai sunt cum ar trebui să fie și când nu ezită să recurgă la tonul imperativ din discursul psalmic al împăratului David: „Doamne (…) nu rămânea surd la glasul meu” (28:1) și ia aminte „căci zi și noapte mâna ta apasă asupra mea” (32:4), sau „Doamne, tu vezi, nu tăcea și nu te depărta de mine” (35:22), ori „Nu mă părăsi Doamne” (38:28), ci „ascultă-mi rugăciunea” (39:12), fiind deosebit de dificilă depășirea stării de frustrare, păstrarea cumpătului în mijlocul furtunii și menținerea pe linia de plutire a răbdării și resemnării.
Și cum ochii mi-au căzut pe zambile, narcise, viorele de Siberia…, toate tăcute și îngropate până la brâu în zăpadă, mi-a încolțit pe loc ideea de a onora cu prezența pestrițele lalele din Șesul Orheiului. Și nu a fost ușor deloc să ajung la codrul legendar de stejar, drumarii uitând să urmărească buletinul meteo, deși o atare sarcină este înscrisă în fruntea fișei postului.
„Oare n-am venit pe lume prea curând?!”, căci „bun este curajul, dacă nu întrece măsura și devine nechibzuință” (proverb arab). Se poate spune despre nucul cel bătrân că e laș, lipsit de curaj ori că e un biet nevoiaș (cu înțelesul de secătuit de vlagă, de vigoare), doar fiindcă înfrunzește târziu și se desfrunzește devreme?
Când le sună ceasul deșteptător, florile de câmp se avântă vesele de sub pătura de glie, nu închid un ochi în cele câteva zile de înflorire și, după gongul de final, mulțumesc frumos că au fost. De ce nu li se pare prea puțin? Pentru că nu au trăit anost, prost ori fără rost, ci intens și la înălțime. Și încă ceva: cred în miracolul reînvierii. De asta și mor zâmbind ca dacii, la gândul întâlnirii cu Zamolxis.
În icoana, imaginară, a țăranului român de odinioară, mi s-a încrustat facerea iute a unei cruci, „stupcitu-n” palmă și vorbele sacre, de îmbărbătare, rostite la începerea oricărui lucru: „Cu Dumnezeu înainte!”, indiferent de vreme și de vremuri.