De aproape două săptămâni țin și un „post TV”, adică un post negru, fără ecran alb. Pentru a fi informat, doar timp de câteva minute, intru pe internet și citesc comunicatele oficiale și titlurile agențiilor de știri. Părerile, chiar prețioase fiind, nu mă interesează. Așa că am avut timp îndestulător să selectez câteva fotografii în care am surprins începutul și sfârșitul zilei.
Întotdeauna ne fascinează răsăritul și asfințitul, căci cuprinde efemera viață cu aură de eternitate dintre gongul de început și cortina ce cade pe ultima scenă.
Răsăritul înseamnă naștere, copilărie, primăvară timpurie, elan și entuziasm, curiozitate stârnită de nou și necunoscut, și mai ales lăcomie, degustând cu degetul din toate borcanele puse pe taraba vieții, dar nu temeinic, ci în grabă și înghițind pe nemestecate.
Asfințitul, ca o însorită toamnă târzie, așterne o stare de acalmie când apare revelaţia zădărniciei: „n-are rost să alergăm după vânt și să culegem spumă de valuri”, cum spunea mama mea.
E asemeni traversării unei păduri în fiecare zi, dar abia când numărul trecerilor rămase de făcut poate fi aproximativ stabilit, conștientizăm că acele păsăruici, mici cât pumnul, cântau pentru noi şi că fluturii ne ieșeau în cale pentru a ne aminti că pe lume sunt şi flori viu colorate și parfumate, nu numai „bube, mucegaiuri şi noroi”.
