Istoria e „încurcată şi încâlcită”, spun bătrânii satului. Bunicii mei s-au născut în Austro-Ungaria. După 1918, România a devenit ţara lor, pentru ca în 1940 să trăiască în Ungaria, iar din 1944 din nou în România, deși au locuit toată viaţa în acelaşi sat din Ardeal.
Oamenii (ca şi popoarele) au stat necontenit, și încă mai stau, cu ochii la hotare. Oricât ar avea tot nu le ajunge pământul. Vor mereu mai mult. Pentru un petec de pământ, unitatea unei familii dispare definitiv, fraţii fiind în stare să se omoare între ei ori să se poarte în „judecăți” ani de-a rândul, chiar dacă la un moment dat cheltuielile de judecată trec de pragul valorii terenului din litigiu.
Şi ţările mari vor ţarina ţărilor mici, slabe şi sărace. Se invocă fie dreptul primului sosit, fie o posesie exercitată cândva, și uite așa pământurile trec necontenit de la unul la altul, căci vine o generaţie care înstrăinează (elocvente sunt extrasele desfășurate de carte funciară) ori o vreme când se revine la situaţia anterioară a frontierelor.
Cursul istoriei personale şi cu atât mai mult, a celei de neam şi ţară, e întortocheat, chiar labirintic, cu repetate suişuri şi coborâşuri, înaintări şi reveniri, cu tainice şi amestecate lumini şi umbre. Când e vorba de secole, realitatea nu mai e limpede, epocile şi evenimentele fiind tulburi ori întunecate, așa cum și lumina zilei are uneori parte de pâclă. Trecutul, ca orice lucru peste care trece timpul, devine interpretabil, dacă nu impenetrabil.
Despre prima unire a celor trei ţări române s-a scris mult de-a lungul timpului, dar mai ales în fel şi chip. Nicolae Bălcescu, în lucrarea sa „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, a fost primul care a făcut-o temeinic şi în urma studierii documentelor aflate în arhiva cancelariilor europene. Din lectura cărții reiese că primul care a atins acest deziderat ar fi fost Sigismund Bathori, în anul 1595, când a şi preluat titlul de „Principe al Crăiilor Ardealului, Moldovei, Ţării Româneşti şi a Sfintei Împărăţii Romane”.
Istoria întregului continent european e extrem de complicată. Chiar şi după ce au încetat năvălirile popoarelor migratoare, stăpânii s-au perindat neîncetat, iar pe hartă s-a tot umblat încolo și încoace cu un creion gros de tâmplărie.
Prima relativă renunțare la hotare s-a realizat abia prin înființarea Uniunii Europene: o structură suprastatală ce reprezintă de departe cea mai mare izbândă istorică a omenirii. Dacă comunismul s-a dovedit a fi o utopie (desăvârşirea pe care o implica egalitatea celor ce muncesc fiind demnă doar de Dumnezeu Sfântul), iar încercările din America latină au fost sortite eșecului, Uniunea Europeană a reușit să adune laolaltă naţiuni diferite, rase, religii, tradiţii şi culturi diverse, deschizând calea spre o bunăstare comună, prin reguli comune, toleranță, înțelegere și o reală întrajutorare, fiind guvernată de principiul că fiecare țară aduce în bugetul uniunii cât are (procentual, în raport de valoarea produsului intern brut) și primește după priorități și necesități.
Ieri s-au împlinit 63 de ani de la primul pas făcut spre înființarea Uniunii Europene, Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg semnând la data de 25 martie 1957 Tratatul de la Roma, prin care s-au creat cele trei Comunități Economice Europene. Ideal ar fi fost ca Europa să ajungă o țară federală, așa cum frumos s-a visat inițial, dar interesul unora și naționalismul altora au constituit piedici spre o asemenea deplină devenire, chiar dacă s-a întreprins câte ceva în acest scop: adoptarea monedei unice și mai ales frontiere comune, fără sârmă ghimpată și pază armată, persoanele și mărfurile trecând dintr-o țară în alta fără restricții și verificări.
Și codrul e un colectiv de copaci pe a căror coloane se sprijină cerul …
Și grădinița mea de flori este o comuniune armonioasă, de arome și culori…
Să aruncăm ancora în golful cu ape liniștite sugestiv numit „Numai ACUM și AICI”, să savurăm binele și să contemplând frumosul, fără a mai scruta depărtările.