Oliver Wendel Holmes Sr. spunea cândva: „Cărțile pe care le citim trebuie alese cu mare atenție pentru că pot fi medicamentele sufletului”, Paxton Hood afirma în același sens: „Trebuie să fim la fel de atenți la cărțile pe care le citim precum suntem la anturajul pe care îl păstrăm pentru că obiceiurile și caracterul nostru vor fi la fel de mult influențate de ele”, iar Adrian Pintea a rostit un adevăr de ținut mereu minte: „Există o carte pentru fiecare moment de cumpănă în existența fiecăruia dintre noi. Nefericit este cel care nu găsește cartea potrivită la momentul potrivit”.
Atunci când citim o carte curată începem să gândim în aceeași notă pură cu autorul, referințele lui, luminoase și luminate, devin pentru o vreme și jaloanele pe calea vieții noastre și le păstrăm încă mult timp după ce am citit cartea respectivă.
În perioada de post creștin este recomandată și o dezintoxicare spirituală. Cu atât mai benefică e însă o asemenea debarasare de zgură sufletească în clipele de cumpănă precum pacostea de pomină ce ne împinge parcă în ungherul tenebros al anxietății.
De aceea, astăzi vă propun nu o carte, ci un mare om de litere: Ion Agârbiceanu (născut în 12.09.1882, Cenade Albă – decedat 28.05.1963, Cluj). O personalitate complexă: absolvent al gimnaziului din Blaj și al facultăților de teologie și filologie din Budapesta, poet, scriitor, jurnalist, parlamentar, academician, preot unit la Bucium-Șasa (sat aflat lângă Abrud) și Orlat (comună din Mărginimea Sibiului), protopop de Cluj și canonic al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj și Gherla. A slujit în catedrala din centrul Clujului (situată vizavi de statuia lupoaicei romane), a locuit pe strada Andrei Mureșanu nr.31 din Cluj-Napoca și este înmormântat în cimitirul Hajongard din Cluj (aleea din dreapta, la intrarea din strada Avram-Iancu).
Ca mare scriitor, l-am descoperit târziu, întâmplător, abia cu câțiva ani în urmă, în cadrul unei discuții amicale purtate cu o colegă de servici (fostă președintă de tribunal) despre ce cărți mai citim fiecare. Știam din copilărie despre „Fefeleaga” și „File din cartea naturii”, dar numai atât despre Ion Agârbiceanu. Cu surprindere am aflat o operă literară vastă și valoroasă, adunată recent în colecția „Opere Fundamentale” de către Academia Română și Fundația Națională pentru știință și artă, în doar opt volume voluminoase, însumând în total peste 12.000 file cu litere mărunte.
Merită citit cu prisosință romanul „Arhanghelii” (ce relevă viața grea a băieșilor căutători de aur din Apuseni); „Legea trupului-Povestea unei vieți” și „Legea minții-Povestea altei vieți”, două cărți în oglindă ce tratează cu măiestrie lupta dintre pasiune și rațiune; „Biruința” binelui asupra răului, a dragostei statornice asupra unei iubiri trecătoare; „Sectarii” – o satiră politică de excepție; „Vâltoarea” – o fereastră larg deschisă asupra moravurilor electorale; „Domnișoara Ana” și „În pragul vieții”, două romane ce tratează emanciparea prin educație a tinerelor fete și pericolele pe care le presupune plecarea lor de acasă; „Prăpastia”, „Frământări” și „Prăbușirea” ce prezintă grele patimi umane.
Ion Agârbiceanu are și două romane de natură memorialistică : „Licean … odinioară” (cu referire la perioada studiilor) și „Vremuri și oameni” (despre declanșarea primului război mondial și statutul de refugiat în Râmnicu-Vâlcea, Roman și Rusia), dar și un roman de referință în literatura română: „Strigoiul”, scris la un veritabil nivel de excelență literară și pe care îl păstrez în suflet ca pe o sfântă icoană a satului transilvan de demult.
Pe tărâmul prozei scurte, activitatea lui Ion Agârbiceanu este extrem de întinsă, sutele de nuvele, povestiri și schițe fiind adunate în mai multe volume din care amintim: Chipuri și icoane, Primăvara, Dactilografa, Din copilărie, Povestirile lui Mărunțelu, Din munți și din câmpii, File din cartea naturii, Faraonii, Stafia, Din viața preotesei, Luncșoara în paresimi, Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu.
Câteva luni de-a rândul am citit neîncetat captivantele cărți scrise de Ion Agârbiceanu, iar la sfârșit m-am desprins cu dificultate, fiind parcă tentat să o iau de la început, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat. Experiența literară a fost de neuitat și din altă perspectivă: cărțile sunt limpezi și lămuritoare, scrise într-un limbaj curat și făcându-se uz de descrieri decente, nepătate de murdărie, chiar dacă era vorba de un om intrat definitiv sub vraja unui viciu. Nu ți-e silă de patima lui, ci ți-e milă, pentru că Ion Agârbiceanu nu îl condamnă, ci pune pe tapet traumele neputinciosului și resorturile lăuntrice ce-l împing înainte pe panta pierzaniei.
A intra în imperiul lecturii lui Agârbiceanu e ca o cură de alb curat, ca și cum te-ai cufunda într-un lac limpede din care ieși apoi înnoit și îngrijit.
