Eleganța simplității în alb și negru generează emoții și conferă decorului un farmec inegalabil, căci orice amestec sau alăturare de alb și negru constituie un contrast cromatic dătător de distincție, simbolizând lupta dintre lumină și întuneric, întruchipată de piesele așezate pe tabla de șah, ori alternanța dintre bine și rău, urmând modelul clapelor de pian.
Și mesteacănul se remarcă prin frumusețe, armonie, distincția croielii și rafinamentul combinațiilor de culori. Cu trupul înveşmântat în alb și negru, având pe creştet o coroană luminoasă, de un verde crud și compusă din lujeri subţiri şi supli ce-şi foşneșc frunzele la prima adiere de vânt, mesteacănul e o făclie de lumină, o punte ce unește tăcut și tainic cerul și pământul.
În mitologia celtică copacul cu coaja albă simbolizează regenerare și purificare. Și tot în jurul acestui „arbore al vieții” erau sărbătorite zeița scandinavă a fertilității, zeița anglo-saxonă a primăverii și zeița slavă a bogățiilor pământului, iar la noi în țară mesteacănul este împlântat la poarta casei pe post de pom de Armindeni.
Contrar aparențelor, date de scoarța sa albă, subțire, netedă, de consistența unei hârtii, ce se exfoliază în fâșii și brăzdată de crăpături negricioase, mesteacănul nu este un copac fragil, ci un arbore rezistent la îngheț și la secetă, coaja sa interioară fiind impregnată de rășini ce îl fac impermeabil.
Se spune despre seva de mesteacăn că retrezește puterea de regenerare. E cunoscută încă din antichitate ca esență a vieții, ca băutură a zeilor și ca elixir cu puteri tonice, detoxifiante și vindecătoare. Această licoare de leac ce se recoltează doar primăvara devreme, când seva urcă năvalnic în trunchi, conține zaharuri și o serie de minerale și substanțe cu rol nutritiv: calciu, fosfor, magneziu, potasiu, zinc, sodiu, fier, acizi organici, uleiuri esențiale, volatile, taninuri, vitamine și substanțe biologice active.
Cura de primăvară cu sevă brută de mesteacăn e un remediu miraculos cu rol depurativ, diuretic, dezinfectant, antibacterial, cicatrizant, antireumatic, astringent, germicid și antifebrilic. În pofida aurei de panaceu, de medicament minune, de centrală biologică de energie vie, mestecenii nu sunt puși în valoare, deși pe Valea Someșului (și nu numai) sunt versanți întregi cu acest arbore decorativ și medicinal, inclusiv pe imașurile comunale, dar nicăieri nu am aflat o pădure împrejmuită și îngrijită de comunitate ori chiar adoptată de către școală, după modelul sașilor: „Schulerwald”. Dacă fiecare sat din nordul țării ar călca pe urmele locuitorilor comunei Poiana Ștampei (Suceava), unde drumul e străjuit strașnic de mesteceni și în fiecare curte sălășluieșc măcar doi copaci de lapte, înfățișarea locurilor ar căpăta, cu costuri minime, o noblețe albă.
Pe vremea bunicului meu și țăranul român arata în fiecare zi ca un mesteacăn sacru, căci și straiele sale tot din alb și negru erau croite. Cămașa lungă de culoarea omătului era strânsă în talie de un chimir negru, ițarii adunați în cizme negre cu tureac tare, iar pe creștet clopul sau cușma tot negre erau, ca și căputul.
O talpă a țării învelită în alb și negru, dar ce temelie sigură, solidă și sfântă, cu plete albe, cu chipul aspru ars de soare și palme tari, bătucite de muncă, car cu boi și turme de oi.
Sufletul dalb al țăranilor români nu se întuneca și nu se poticnea la orice încercare, căci viața lor nu s-a întins pe o perioadă lungă de pace și prosperitate, ci a fost îmbucătățită de două războaie crâncene, de o gripă spaniolă, un tifos și o holeră ce au umplut cimitirele, de o foamete cumplită. Erau obișnuiți cu prezența morții în preajma lor, fiind conștienți că răul se revarsă periodic în lume, că vremurile frumoase sunt împletite ca într-un mărțișor alb-negru cu timpurile nefaste și că după orice furtună răsare negreșit soarele. Murmurau o rugăciune la icoana vegheată de candela veșnic aprinsă, rosteau scurt și simplu un „Doamne Ajută”, după care ridicau capul din pământ și călcau cumpăniți înainte.
În vremurile de demult, când țăranii nu-și lepădaseră încă straiele de lapte, întreg satul arăta ca un mestecăniș ce se unduia duminica, când spre biserică la liturghie, când spre hora din „dugeană” ori spre făgădăul strâmt și plin de fum unde crâșmărița le înmâna o glajă cu horincă și un singur pahar șters cu „șurțul”, ce trecea apoi din mână în mână și de la gură la gură, chiar dacă la masă erau șase sau opt bărbați, ce la plecare, pe cale, ținându-se de după cap câte doi sau trei, cântau o doină plină de jale pentru cei din leatul lor, rămași prin părțile Tirolului sau la Cotul Donului.
Unde sunt Doamne „sfinții mărunți” de odinioară ?!