Pentru a realiza că răul revărsat peste noi nici nu se compară cu agonia altora, trebuie să ne uităm primprejur (e suficient înspre Afganistan, unde și acum se moare pentru simplul motiv că cineva este creștin) ori în istoria înaintașilor noștri. Orice evaluare necesită elemente de comparație. Nu am să povestesc de exterminarea evreilor (deși ar fi benefic să revedem filme precum „Viața e frumoasă” ori „Copiii Parisului”) și nici de prigoana comunistă, când intelectualitatea a fost decimată și bisericile demolate, ci de cele aproape cinci secole de năvăliri tătare pe Valea Someșului, începând cu marea invazie din 1241, când hoardele conduse de Kadan (nepotul lui Ginghis Han) au învins cavalerii teutoni cantonaţi în Cetatea Rodnei, după care s-au dedat la jafuri şi cruzimi pe tot întinsul Transilvaniei, şi terminând cu incursiunea din 1711, când cetele conduse de Agiamet Gherei au prădat şi pustiit satele someșene, au ars bisericile și au lăsat în urma lor doar sărăcie și jale cât cuprinde sufletul unui om (bărbații fiind omorâți, iar femeile tinere și copiii luați în robie), supravieţuind atunci doar cei care au urcat iute în munți.
Tot de vremuri de restriște a avut parte și un mare luptător și apărător al credinței strămoșești: Anastasie Todoran, sfântul nostru din Ardeal.
Dacă la data schingiuirii Anastasie Todoran avea 104 ani, precum se spune, putem deduce că acesta s-a născut în anul 1659, în Bichigiu. În tinerețe, pentru că i s-a refuzat lăsarea la vatră, el a dezertat din armata imperială și s-a refugiat în Munții Țibleșului, în Ținutul Maramureșului și în Țara Chioarului, devenind unul din oamenii de încredere a lui Grigore Pintea din Măgoaja.
Înspre această concluzie pledează nu doar faptul că în perioada de glorie a legendarului haiduc maramureșean și Tănase Todoran era un răzvrătit împotriva stăpânirii și luase calea codrilor, ci și împrejurarea că unul din căpitanii haiducului avea acest nume, iar cel mai mare jaf din istoria zbuciumată a lui Pintea Viteazul a fost comis în data de 10 iulie 1699 în hotarul satului Hordou, după ce în prealabil căpeteniile s-au sfătuit într-o casă din Bichigiu, cel mai probabil a lui bădia Todoran. Pentru o mai sigură izbândă, în acel moment ceata haiducului Pintea se unise cu o bandă de tâlhari maghiari, convoiul de care aparţinând unui grup de negustori greci (protejaţi de-ai domnitorului Constantin Brâncoveanu), ce coborau de la Liov, fiind atacat de 130 de luptători, prada uriaşă acaparată fiind cărată cu 70 de cai şi împărţită între localităţile Groşi şi Larga. Valoarea bunurilor furate (săbii cu mâner de argint, pistoale deosebite, pietre preţioase, piei de jder, ceasuri de argint, haine cu fireturi de aur, alte lucruri scumpe precum şi mult bănet) a fost estimată în acele timpuri la 80.000 de florini, sumă aproape egală cu impozitul anual datorat de Transilvania.
Ulterior, după împușcarea lui Pintea Viteazul petrecută la data de 14 august 1703, cu prilejul asedierii Cetății Baia, Atanasie Todoran se retrage în Moldova unde a slujit ani îndelungați pe domnitorul Mihai Racoviță, fiind eliberat din oaste ca răzeș, în rang de căpitan, dar la întoarcerea sa în Transilvania este prins și închis timp de câțiva ani, pentru dezertarea din armată, în Turnul Dogarilor din Cetatea Bistriței.
În perioada 1755-1762, Tănase Todoran s-a implicat activ în revoluţia celor 23 sate valahe (Tumultus 23 Pagorum Districtus Valachici Bistriciensis) – prima mişcare semnificativă de emancipare naţională petrecută pe aceste meleaguri someșene, care a fost condusă iniţial de Macavei a Floarei din Mocod, iar mai apoi de Ştefan Nimigean (Cute) din Feldru şi Todor Clompos din Maieru, cei doi fiind proclamaţi conducători ai norodului. Satele prin reprezentanţii lor au hotărât să nu se mai supună Bistriţei (ci numai împărătesei de la Viena), refuzând categoric să mai plătească birurile grele datorate.
În data de 10 mai 1763 Atanasie Todoran a fost prezent la Salva, pe platoul numit „La mocirlă” unde urma să aibă loc sfințirea drapelelor de luptă și depunerea jurământului de către nouă companii ale regimentului de graniță nou înființat, în prezența generalului Bukow, trimis de Curtea Imperială din Viena să impulsioneze inclusiv convertirea la catolicism. Cu acel prilej, Moș Atanasie Todoran a ieșit călare în fața mulțimii și a cerut răspicat tinerilor să nu depună jurământul până când nu vor primi cartea mult așteptată de la împărăție, care să le consfințească statutul de oameni liberi și să le asigure recunoașterea și respectarea credinței ortodoxe. În urma cuvântării rostite de Atanasie Todoran soldații care urmau să depună jurământul de credință au aruncat armele în semn de protest și nesupunere.
Fiind acuzați că „i-a reținut pe oameni de la unire și de la înrolarea în statutul militar grăniceresc”, la data de 12 noiembrie 1763, tot pe platoul „La Mocirlă” din Salva a avut loc execuția prin schingiuire a celor găsiți vinovați de revolta din luna mai: Atanasie Todoran din Bichigiu, prin frângere cu roata (cu 22 de ani înainte de Horia și Cloșca, trași pe roată în 28.02.1785), iar Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra și Vasile Oichi din Telciu, prin spânzurare.
Ca o recunoaștere a supliciului creștin, în perioada 22-24 octombrie 2007 s-a hotărât canonizarea acestor martiri și mărturisitori năsăudeni, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a statornicit trecerea lor în rândul sfinților, proclamarea oficială a canonizării având loc pe data de 11 mai 2008 la Mănăstirea Salva.
Suferința someșenilor a sporit semnificativ imediat după frângerea pe roată a lui Atanasie Todoran, bisericile și mănăstirile fiind incendiate din ordinul direct al generalului Adolf Nikolaus von Bukow, astfel că familii sau chiar sate întregi au plecat în bejenie spre Moldova, cu preotul în frunte și carul în care se afla clopotul și altarul, spunând cu amărăciune: „Decât în Ardealul asuprit de străini mai bine în Moldova unde măcar ruga ţi-e slobodă”.
Când o fi fost mai rău și greu vă las pe dumneavoastră să decideți.