„Să nu ne temem niciodată de hoți și de ucigași. Acestea sunt primejdiile din afară, primejdiile mărunte. Să ne temem de noi înșine. Prejudecățile, iată hoții, viciile, iată ucigașii. Primejdiile mari sunt înlăuntrul nostru. ” – Mizerabilii, Victor Hugo.
Sâmbătă seara, în timp ce mă aflam la o nuntă și discutam cu prietenii, în tihnă și la un pahar de vin, pe terasa restaurantului unde a avut loc evenimentul, la un moment dat a venit vorba de greșelile de judecată pe care le săvârșim în traiul de zi cu zi, de etichetele (precum cele de trufaș, avid, ipocrit, snob…) pe care iute, instinctiv și eronat adeseori le lipim pe spatele semenilor, dacă lăsăm garda jos și permitem nechibzuitei minți să demareze în trombă din viteza a treia de pe loc, prilej cu care le-am povestit ce am pățit în vara anului trecut, când a plecat la Domnul primul (și totuși cel de pe urmă) dintre frații mamei mele și când, după prohodul ținut în biserică, printre copilașii ce „desfrunzeau de bunuțuri” pomul vieții (cum e obiceiul încă în Bucovina) s-a strecurat și preotul mai în vârstă, burdușindu-și binișor buzunarele, iar eu, în sinea mea, mi-am spus scurt: „Ce popă lacom !”
Ce a urmat însă m-a marcat, căci în timp ce așteptam aliniați pe două rânduri să iasă din biserică sicriul și suita, l-am zărit pe preotul cu pricina cum împărțea în stânga și în dreapta dulciurile luate din pom, iar când a ajuns în dreptul meu și mi-a întins un baton de ciocolată (deși speram din tot sufletul să le termine până la mine!!!) n-am avut ce face, mi-am plecat spășit privirea în pământ și am desfăcut palma transpirată, deși tare-mi venea să-mi mușc limba, să-mi trag un șut în fund și să intru, de tot, în pământ, de rușine. Nici dulcele, ce mi-a dăruit atâta amar sufletesc, nu l-am putut păstra în palmă – mă ardea ambalajul – motiv pentru care l-am dosit în buzunar, unde l-am simțit la fel de fierbinte pe tot drumul către cimitir, până când l-am dăruit unui copil ce sta cuminte pe banca din fața porții, deși inițial cugetasem să-l păstrez pe birou drept „veșnică pomenire” a prostiei izvorâtă din judecata sumară, superficială.
Și dacă tot am îndrăznit să fac uz de sinceritate și cum astăzi am executat la foc mic un gulaș pe soba cu plită din foișorul de vară, mă duc mai departe cu destăinuirea, pun iarăși capul în pământ și recunosc că nu o dată am considerat nepotrivit să alergi mâncând pământul spre Hajduszoboszlo ori de câte ori guvernul acordă „libere” cu prilejul zilei naționale. Și atunci, ca și acum, cred că nu prea contează limba, portul…, ci caracterul; că ne-ar fi mult mai bine într-o singură țară: Europa, la care a visat Voltaire. Prin urmare, nu-mi formasem o atare convingere dintr-un soi de patriotism exacerbat, ci pentru că contrasta cu tradiția americană (țară în care toți se întorc acasă de ziua națională), relevând totodată și o contradicție în termeni, între decizia conducătorilor – de a alege ca zi națională o dată de natură a reanima resentimente – și preferințele turistice ale supușilor.
Referitor la destinația turistică menționată, Budapesta e într-adevăr minunată, iar Ungaria am traversat-o, în lung și în lat, în repetate rânduri, dar la marea lor, la Lacul Balaton, nu am poposit până de curând, când în drum spre Dolomiți am rămas de mas la Siofok, fiind plăcut surprins de faptul că apa este curată, cu nisip fin pe fundul ei, cu valuri mărunte și, mai ales, că se afundă treptat, având doi metri adâncime abia după două sute și ceva de metri depărtare de țărm, ceea ce înseamnă că părinții pot urmări liniștiți de pe malul cu mesteceni cum se joacă copiii laolaltă în apă.
În iureșul în care suntem însă prinși, de ne rotim ca într-o nebunească vâltoare, practicăm și judecata în doi peri (concisă și confuză), și judecata în doi timpi și trei mișcări (imediată și foarte rapidă), mergând voinicește pe mâna întâiului gând, pe aripile primei impresii, neoferindu-ne răgazul pentru adevărate aprofundări și neluând opiniile auzite, aiurea-n tramvai, sub beneficiul de inventar, adică în mod provizoriu și sub rezerva verificării, dând astfel cu bâta-n baltă ori de câte ori recurgem la o ditamai judecată eronată, ce ne pune la zid, la zidul sufletului, chiar dacă rămâne nerostită.
