„Nu știu alții cum sunt…” (vorba bădiei Creangă), dar eu îmi aduc și acum aminte de starea de mare mirare ce m-a cuprins în copilărie când mi s-a spus, pentru întâia dată, că pământul se învârte mai ceva ca un titirez, în sensul invers al acelor de ceasornic, și în jurul axei sale (rotație efectuată în aproximativ 24 de ore), și în jurul soarelui, revoluția completă durând 365 de zile și presupunând parcurgerea în fiecare an a unui miliard de kilometri; că luna, la rândul ei, se învârte în jurul pământului și că în lipsa acestui satelit natural (ce reflectă lumina ca o oglindă) ziua pământeană ar dura doar șase ore; că steaua polară nu coboară sub orizont (nu apune) și o găsim în același loc (ca cea mai strălucitoare stea din Ursa Mică) pentru că e amplasată pe aliniamentul axei de rotație a pământului…, uluirea, păstrată intactă și astăzi, fiind amplificată accentuat de organizarea minuțioasă și de precizia la milimetru și microsecundă a întregului univers.
Sub același soare a visat și Adam cu capul pus în poala Evei, același soare l-au avut deasupra capului și toți strămoșii mei – ce duc până în zorii istoriei câtă vreme șirul nu a fost întrerupt -, tot el, soarele, fiind martor tăcut la toate tâmpeniile omenirii (cruciade, războaie mondiale…) și, tot pe suprafața lui aurie, ne putem da întâlnire pământenii, cu privirea, indiferent de colțul de lume în care trăim.
Tot un „bruș de coleșă și un drob de sare” (vorba țăranului român) conține și inscripția așezată deasupra portalului Parohiei Evanghelice Bistrița, din capătul de jos al Ansamblului Arhitectonic Sugălete.
Uităm însă că e loc sub soare pentru toți și că „soarele strălucește pentru toți” (proverb latin), chiar dacă nu suntem rupți din soare, chiar dacă mințim de stă soarele-n loc ori rămânem cu ochii în soare după câte o scrisoare, prinsoare, ninsoare…
Unii vor luna de pe cer, în timp ce alții latră la lună, iar în lumea satului românesc au supraviețuit superstițiile că pe vreme de Lună Nouă (Crai Nou) nu e potrivit să pleci de acasă după miezul nopții – ai șanse reale să dai peste strigoi – și că tot atunci trebuie făcute descântecele de dragoste pentru a dezvălui fetelor sortitul (alesul), ori că sub limpezimi de Lună Plină nu trebuie să dansăm ori să ne scăldăm (în rest se pare că e permis dar cine s-o mai facă în vremuri împuținate de gesturi romantice), în caz contrar existând pericolul de a ne pierde mințile.
„Dumnezeu a zis: „Să fie niște luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie niște semne care să arate vremile, zilele și anii; și să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Și așa a fost. Dumnezeu a făcut doi mari luminători, și anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut și stelele. Dumnezeu i-a așezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua și noaptea, și să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” – Biblia, Vechiul Testament, Genesa (Facerea), 1 : 14-18.
Și ca un început de dovadă a unicității și perfecțiunii spectacolului celest, așez alăturat câteva imagini ce au putut fi observate în această dimineață, cu puțin timp înainte de vijelia abătută asupra orașului, de către oricine a furat startul zilei și a ridicat capul din pământ.
În înțelepciunea populară rusă se rostește răspicat că adevărul e mai strălucitor decât soarele. Convins fiind de veridicitatea acestei afirmații, caut să cristalizez și eu un adevăr infim: când suntem atenți la detalii, decorul, în necontenita sa evoluție, este vădit inedit, este deosebit, chiar dacă nu ieșim din curtea casei noastre.