Liniștea de după…

La mănăstirea din Dobric (sat aparținând de Căianu-Mic), incognito m-am deplasat pentru întâia dată, mânat de dorința de a-mi forma o părere pertinentă și nemijlocită despre cauzele zavistiei interconfesionale, ce izvorâse fulgerător din nimicul orgoliilor și care s-a rostogolit din aproape-n aproape și până-n cele mai dezgustătoare depărtări pe fondul „sindromului Cain-Abel”, în care fiecare împricinat pretinde că sigur este în grațiile părintelui și că doar el singur îi cunoaște cerințele și preferințele, uitând cât de mult iubește Tatăl pacea dintre copiii săi și câte poteci duc tainic spre „poiana ascunsă” – denumire întâlnită și în Munții Piatra-Craiului – a mântuirii, fără a conta discuțiile purtate pe marginea „merelor discordiei”: că unii nu cinstesc crucea și sfinții, că alții își fac chip cioplit ori zugrăvit…

De curând, după aproape trei decenii, la început de iulie și în orele amiezii, când mănăstirea pare pustie, m-am întors la Dobric, locul evocându-mi de această dată, tăcerea ce se lasă, ca un capac, după fierberea furtunii și, implicit, binefacerea liniștei recâștigate după anii lungi de urâte tulburări, provocate, poate, de ambiția zidirii unei insule de ortodoxie în inima unui ocean penticostal, căci peste 95 % dintre locuitorii acestui sat au această confesiune creștină.

În fundal, se mai zărește câte ceva din clădirea castelului nobiliar, folosit inițial drept stăreție.

Satul Dobric, la scurt timp după epoca marilor izbânzi repurtate de Mihai Viteazul, respectiv în anul 1649, a fost dăruit de către principele Transilvaniei Gheorhe Rackoczi II căpitanului Mikes Mihaly, urmașii acestuia reușind să facă faimos (și frumos) acest domeniu prin castelul ridicat, prin parcul creat împrejur și să-l stăpânească până după primul război mondial, când baronul Karoly Bornemissza (cel care restaurase clădirea afectată de incendiul din anul 1898), întâmpinând dificultăți financiare majore, a fost nevoit să scoată la vânzare întreg imobilul, acesta fiind achiziționat de către avocatul clujean Aurel Milea, de la care l-au preluat forțat autoritățile comuniste, folosindu-l, succesiv, ca sediu de cooperativă, de școală, de bibliotecă, de brutărie, de sală proiecții cinematografice…

Lipit de clădirea vechiului castel și folosit ca altar de vară, ne întâmpină primul paraclis, având hramul Sf. Împărați Constantin și Elena și sfințit în anul 1993.

Impresionează locul drept, întins, ce aduce a nemărginire, în care își duce traiul complexul monahal.

Din parcul dendrologic deosebit au mai rămas doar câteva exemplare de arbori uriași.
Bisericuța de lemn, cu hramul Sf. Evanghelist Luca, sfințită în anul 2001.
Un locșor numai bun pentru reculegere.
Biserica Nouă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar pe latura dreaptă clădirea în care va ființa Căminul de persoane vârstnice Aurel și Dudica Milea.

Pe latura stângă se află, înflorată, Noua Casa Monahală, edificată într-un stil moldovenesc.
O imagine de interior, cu altarul și stranele sculptate în lemn de stejar și străjuite de două impozante policandre.
Și cu ușa de la intrare.
La revenirea în curte mi-a atras privirea snopul de lumină revărsat din creștetul troiței de lemn.

Și o tufă împletită, viu colorată de crini ce-mi amintea parcă de acțiunile creștine comune, cele de început și de natură pur filantropică, demarate, după anul 1989, sub egida Asociației Creștine Umanitare Internaționale, dar a căror punere în practică au generat, treptat, un real război, purtat și în sălile de judecată, și în afara lor. Nimic nu se compară însă cu sentimentul de „toți copiii, în armonie”, indiferent de credințe, de năzuințe, de tendințe… Numai că omul, în mărginimea minții lui, se bucură de pace – și o prețuiește plenar – doar după război.