Se spune că e mai presus de orice suspiciune faptul că devenim autorii propriei-vieți abia atunci când dobândim curajul de a părăsi voluntar tărâmul de confort – lăuntric, casnic – și puterea de a lua atitudine, ori chiar de a acționa, chiar dacă n-avem la îndemână toate resursele, chiar dacă nu putem intui toate riscurile și chiar dacă nu deținem toate răspunsurile, căci a fi temerar înseamnă a te teme rar de eșec, de greșeală, de vină, de ceartă, de critică, de consecințe…, de îndată ce am decis să ne angajăm, fără rezerve, într-o luptă necesară și cu atât mai mult pentru o cauză dreaptă.
„Marele suflet” (cum a fost poreclit de către poetul Rabindranath Tagore), cel care a lansat conceptul de revoltă pașnică, călăuzind cu înțelepciune națiunea indiană spre câștigarea independenței, obișnuia să le amintească semenilor săi: „ Nu poți știi niciodată ce rezultate vor avea acțiunile tale, dar dacă nu faci nimic, nu vei avea nici un rezultat. (…) Nu ne pot lua demnitatea dacă nu le dăm noi încrederea în puterea cuvântului și curajul de a spune NU” (Mahatma Gandhi), iar apologetul de peste timp, tocmai din țara în care s-a format, artizanul abolirii apartheidului fără ajutorul armelor și, totodată, primul președinte de culoare al Africii de Sud, se destăinuia la un moment de măreț bilanț: „Am învățat că curajul nu este absența fricii, ci triumful asupra ei. Omul curajos nu este cel care nu se teme, ci cel învinge această frică.” – Nelson Mandela
Lucru de mare preț este să poți funcționa în pofida fricii, să nu urmezi porunca instinctului de conservare – ce te împinge spre fugă, spre supunere – și să ai curajul de a înota împotriva curentului, de a ieși în față (și la suprafață) și de a te opune cursului impus de către un sistem odios de opresiune, capabil să reducă la tăcere, prin orice mijloace, orice ieșire din rând (cârd), așa cum s-a întâmplat și cu Greva Minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977) și cu Revolta Muncitorească din Brașov (15 noiembrie 1987).
Un eveniment similar, prea puțin cunoscut raportat la remarcabila lecție de curaj oferită acestui oraș, s-a desfășurat în perioada premergătoare datei de 1 septembrie 1989, când o parte dintre credincioșii penticostali din Bistrița au avut tăria de caracter de a nu ceda presiunilor de demolare a casei de rugăciune de pe strada Cloșca nr. 8, edificată după îndelungi așteptări de eliberare a autorizației de construire și după prealabila notificare a conducătorilor cu privire la demararea lucrărilor de ridicare a construcției, în acele vremuri (fără mari și multe drepturi) refuzul sine-die al autorităților de a răspunde la o atare solicitare nu echivala cu un abuz, iar calea contenciosului administrativ era aproape integral îngrădită. Și totuși, prin baricadarea în interiorul clădirii a membrilor acestui cult creștin (inclusiv femei și copii) s-a probat atunci o forță morală neobișnuită de a înfrunta, cu îndrăzneală-n cuget și cu fermitate în fapte, pericolele și primejdiile ce pândeau pe drumul manifestării libere a credinței religioase.
Dacă n-am fi ratat acel moment, povestind în șoaptă, după poartă, „despre isprăvile pocăiților” și ocolind, la cinci străzi distanță, punctul fierbinte de rezistență anticomunistă, ci dimpotrivă, am fi făcut un scut viu în jurul fraților noștri creștini, oropsiți de oficialități, cum au procedat timișorenii – doar trei luni mai târziu – când s-a pus problema evacuării forțate a pastorului reformat Laszlo Tokeș, cel mai probabil scânteia Revoluției Române ar fi izbucnit la Bistrița.
