De curând, Domnul (și programul) mi-a îngăduit să calc, din nou, pe la d(t)oamna de dincolo de deal, în izolata împărăție a IZAbelei, căci da, aleasă, și frumoasă, și mândră în toate cele… e Iza maramureșenilor. Și n-am cercat-o pe porțiunea plată, unde se revarsă potolită, la vedere, în albia lată a maturității, legând strâns salba sa de sate minunate, și nici la izvoarele dintâi, în înălțimile copilăriei cristaline, petrecută în cipici și cu sclipici printre pliurile „Bătrânei” sale mame (poreclită de păcurari Basaraba sau Celariu), ci tocmai în patima tinereții creatoare și iute curgătoare, în care dispare în calcare, fără semnalizare, și reapare la mare depărtare; în care face, drege și se desface, fără rușine, pe furate, la adăpostul întunericului. Căci nu degeaba denumirea de iza, de izant are, chiar și pe meleaguri străine, înțelesul de a face, de a produce, iar în ebraică IZAbela semnifică, de fapt, o promisiune divină. Și Iza nu doar promite, înșelând apoi așteptările, ci împlinește cât alte zece cursuri de râuri la un loc.
Pornim la drum din Dealul lui Moise (Dealul Moiseiului) și o apucăm voinicește pe vechiul drum de țară ce urcă în Pasul Pietrii și coboară în Valea Strâmbei, afluent de stânga al Sălăuței, cu care își împreună undele în satul Romuli. Curios este că imediat după plecare, ne IZbește o lipsă de vrere (aici nu-i nimic de lipsă, cum zic maramureșenii) și o adâncă tăcere, de început de lume, fiindcă, în această vale retrasă și protejată de versanți înalți, nici o IZbucnire de vânt nu îndrăznește să tulbure frunzișul codrului bătrân. Senzația de statornicie, de sălbăticie e accentuată de mușchiul ce acoperă fiecare piatră de te aștepți, la fiecare cotitură a drumului, ba să-l vezi pe Cain alergându-l cu ciomagul pe Abel, ba să dai peste vreo ambuscadă pusă la cale de o părtășie de haiduci, gătiți în gatii și cămeși albe, ca laptele de bivol negru.
Așa arată Izbucul Albastru al Izei, locșorul în care cerul se spală pe față cu apă neîncepută, nepângărită și avidă de lumină.
Și cum alegem să ne ducem îndărăt, către obârșia apelor, ca în „Strania poveste a lui Benjamin Button”, ne încadrăm pe matca unui pârâu „stărp” (cum zic urmașii dacilor liberi), potrivit poreclită Ulița de Piatră, căci e pavată cu bicășei (spărturi de cremene) și străjuită de doi înalți pereți stâncoși, traseul nefiind însă marcat adecvat, cu triunghi roșu, chiar pe bucata unde este absolut necesar: la debut. Prin urmare, chiar dacă par mai clare, lăsăm deoparte potecile ce se despart la scurt timp după izbuc, și urmăm calea de mijloc al vadului „săc”, apele sculptând tainic, în tot acest tărâm de basm, prin întunecatele și întortocheatele măruntaie ale muntelui.
La nici un ceas de mers, ieșim într-o oază de lumină lină: Preluca de sub Piatră, unde ne întâmpină un refugiu ridicat recent și un foișor pus la umbră de codru des. După un popas vesel și binevenit, o cotim dreapta spre Stâna Măgura Săcel, o poiană și mai largă, și mai luminoasă de unde începe coborârea spre Ponorul Izei. Tăcere absolută și aici, apele făcându-și, în continuare, „vacul”, prin adâncuri.
Liniște de luminiș și prinprejurul bârlogului de bârne. Atmosfera de infern începe în capătul de sus al colnicului – singura pată de vacarm în imensa mare de calm -, unde apele dispar ca într-o „cavalcadă”, prăvălindu-se vijelios într-o sinistră gaură neagră. Și țin să arăt că accesul în Peștera Izei este permis, exclusiv, numai speologilor profesioniști, singurii în măsură să întrevadă tinerețile zbuciumate ale Izei, risipite printre lacuri întinse, cascade repetate, galerii spectaculoase, săli somptuoase, sorburi zgomotoase… Căci da, toate ale Izei sunt situate la superlativ.
Lăsăm apoi poiana-n pace, IZbăvită și de un lan de trifoi cu patru foi, după care ne abatem spre dreapta, urmând calea ce duce-n culme, unde odată ajunși nu coborâm pe drumeagul ce însoțește pârâul Celariu, chiar dacă e mai bine conturat, ci ne deplasăm spre stânga, pe poteca ce ne călăuzește cuminte, pe curbă de nivel, spre Tăul Muced sau Tăul Izei, asemănător oarecum cu Tăul dintre brazi (Retezat) și cu Tăul fără fund (Hațeg), având apă limpede și un fond întunecat, datorat depunerilor organice de turbărie.
Nu e un simplu ochi de apă lăsat acolo de IZbeliște, ci o mlaștină ivită, la mare altitudine, în urma unei alunecări, și unde descoperim mai multe lăcușoare de turbărie. Rațele cârâitoare, ce sălășluiesc pe aici, în perioada de clocire, erau deja plecate departe. Și firele de Roua Cerului (plăpânda plantă carnivoră ce aduce, a contradicție în termeni, cu săraca fată bogată) erau și ele culcate printre ierburi. Acasă, îmbrăcate în halate multicolore, se aflau doar seninătatea și zarea cea curată.
Într-un final poposim și la tăul cel mare, un triumf al naturii devotate și discrete, un fel de grădiniță a Izei, unde apele își dau întâlnire pentru a se juca cu siluetele jnepenilor, cu norii și unde noi, ostoiți, ne luăm tainul de tării și de tihnă, „trăind ca-n Pampas” (cum spunea cândva un coleg de liceu) printre tufele doldora de afine, înainte de a purcede spre drumul ce coboară din Pasul Pietrii și care ne va înapoia așa-zisei civilizații, itinerariul fiind un circuit montan de dificultate medie, ce merită măcar o dată-n viață urmat.
